Fiasco

Un roman de o vulgaritate ieşită din comun, chiar dacă bine mascată sub poleiala unei aparente literaturizări, cu personaje deloc convingătoare, o poveste fără noimă, fără fir logic, fără conţinut, delir erotic şi verbal pe 190 de pagini indigeste. Cam aşa mi s-a părut mie romanul lui Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire”.

Titlul e urât, pentru că încearcă o falsă reconciliere cu puseurile hedoniste ale tinereţii naratorului (în care îl recunoaştem pe autor). Adică după ce-ţi petreci tinereţile nesocotind viril şi brutal sentimentele demoazelelor care-ţi cad în mreje, e destul de jenant să te „scuzi” atribuindu-ţi o nobilă maladie a sufletului. Nu merge. Sau, mă rog, la mine nu merge. Dar nu asta e problema. Ci modul în care cartea e construită. Sunt fragmenţele fără legătură între ele, care fac apologia curvăsăriei juvenile, ulterior justificate matur, de către persoana care scrie rândurile respective ori de individul care citeşte însemnările pacientului său. Andrei Ionescu (nume în care îi regăsim pe doi dintre copiii bardului, Andrei şi Ioana) este un fel de alter-ego al autorului. Medicul care se retrage din vâltoarea cotidianului într-un sanatoriu la poalele muntelui este, de fapt, instrumentul prin care Păunescu îşi reconsideră acţiunile din tinereţe, atribuite, în carte, unui pacient care e tratat printr-o terapie a somnului. Metafora e simplă: tinerelul depravat e pus în stand-by câtă vreme maturul cu acelaşi nume stă să-şi analizeze, lucid, viaţa. Pentru că, de fapt, ideea e următoarea: medicul şi pacientul sunt ipostaze ale aceleiaşi persoane: autorul însuşi. 

Romanul poate provoca fanelor de acum 30 de ani ale poetului puseuri orgasmice, câtă vreme însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu, că mare parte din păţanii sunt reale, însă a evitat să dea nume şi prenume. Atât ne-ar mai fi lipsit! Am fi avut ce vedea la OTV: seară de seară, câte-o damă trecută ne-ar fi povestit cum a fost călărită de bard între două strofe scrise cu cărbunele pe coapse… Am oroare de donjuani şi casanovi. S-ar putea ca de aceea să nu-mi placă astfel de mărturisiri. Am preluat, în această chestiune, opinia lui Alexandru Paleologu, care spunea că numai proştii se raportează la femei în termeni de palmares individual.

Adicătelea, romanul e prost. Prost scris (lucru incredibil, având în vedere că Păunescu a avut, totuşi, momente de rafinament liric, regăsibile mai ales în poeziile de început ale sale), prost construit, ermetic unde nu e cazul şi descheiat la şliţ unde ar fi trebuit moderaţie, greţos până la cer şi înapoi, dulceag în cel mai diabetic mod cu putinţă, neconvingător şi nesusţinut. O lectură încruntată. Mi-ar fi plăcut să pot spune că romanul mi-a oferit clipe de relaxare. N-a făcut-o. Cred că Adrian Păunescu ar trebui să rămână la poezie. Însă, şi acolo, să taie două treimi din versurile care lui i se par geniale. Să publice doar ce a rămas după această sumară selecţie pur statistică.

În final, nu mă pot abţine să-l întreb pe Adrian Păunescu – omul: „Vinovat de iubire”? Chiar aşa? Doar atât?! Haida-de…

(Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, 190 p., ed. Curtea veche, 2010)

De vacanţă

Am auzit undeva că nu-mai-ştiu-cine are despre un altcineva o părere „dalmaţiană”, adică nici brutal neagră, dar nici extaziat-albă. Cam aşa aş putea să mă raportez şi eu la Alex Ştefănescu.

În ciuda criticilor pe care şi le-a atras odată cu publicarea Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000, pot să spun cu sinceritate că mie tomul respectiv mi-a plăcut foarte mult. Se poate să-mi fi plăcut pentru că eu n-am analizat-o ca pe o lucrare cu pretenţii sintetice referitoare la literatura română din cea de-a doua jumătate a secolului trecut (nici n-aveam cum, pentru că nu sunt critic literar), ci mai ales pentru că eu am socotit-o un îndrumar de lectură. Alex Ştefănescu se pricepe nemaipomenit să facă reclamă cărţilor şi autorilor care-i plac lui. E un adevărat promotor de literatură. Stilul cronicilor sale este lejer (deseori acuzat, pe nedrept, ca „neserios” şi „neprofesionist”), căutând mai degrabă să convingă decât să laude or să desfiinţeze (aşa cum îmi pare că face, spre pildă, Daniel Cristea-Enache). În fine… Mi-au plăcut şi Jurnalele secrete ale lui Alex Ştefănescu, chiar dacă pe alocuri „lunecă” înspre glumiţe care nu-mi plac în orice circumstanţe. Cât despre Cum să te ratezi ca scriitor. 250 de cărţi proaste, e un deliciu. (A scris şi Dragoş despre).

Bărbat adormit în fotoliu conţine, aşa cum îi spune şi subtitlul, întâmplări din viaţa autorului. Există în toate un ceva anume care face ca istorisirea să merite dezvăluită cititorilor. De cele mai multe ori, umorul e punctul central. E monumentală întâmplarea poliţistului care-l opreşte pe Alex Ştefănescu să-i dea flori pentru soţia acestuia din urmă (având, evident, o înţelegere prestabilită), în timp ce criticul nostru i se plânge, cu numai 5 minute înainte de eveniment, lui Gabriel Dimisianu că de la o vreme toţi poliţiştii îl opresc şi-i oferă buchete! Ni se cere să ne imaginăm figura lui Dimi în momentul în care poliţaiul îi trage pe dreapta şi săvârşeşte acest act incredibil. Sigur că există şi mici răutăţi în carte. Ni se spune, de pildă, că invitat fiind în biroul lui Octavian Paler (despre care Ştefănescu nu are o părere prea bună, neincluzându-l măcar în Istoria… sa, şi despre care spune că, din această cauză, nici nu îl mai saluta, lucru pe care nu pot să-l cred), acesta din urmă va mânca tacticos dintr-o farfurie plină vârf cu căpşune, fără a-l servi pe pofticiosul din faţa lui. Mă rog, aşa o fi fost…

Lectura e uşoară, plăcută. Însă peste tot adie aerul acela al „uşurătăţii” (nu ştiu cum să-i spun mai clar), al banalului ridicat la rang de eveniment. Alex Ştefănescu e savuros acolo unde vrea, dar e şi exagerat acolo unde n-are alte arme (într-un meci de fotbal arbitrat de… Ana Blandiana, el le cere fetelor, spre groaza lui Nicolae Manolescu, să-l aclame din tribune în felul următor: „În materie de sex / Cel mai tare e Alex!”. Aş fi dat venitul meu pe o lună să văd figura Blandianei la aceste icnete sălbatice al fetişcanelor…). Şi, judecând după faptul că-l consideră pe Paler, ca scriitor, un veleitar, în timp ce Păunescu e autor de „bulgări de aur”, parcă-mi mai scade stima. Nu într-atât, totuşi, încât să nu-l consider pe Alex Ştefănescu, şi pe mai departe, un autor care merită citit.

P.S. Nu mi-au plăcut deloc desenele din carte, chiar dacă, probabil, au fost făcute de fratele autorului (Florin Ştefănescu). Îmi aduc aminte de revistele cu rebusuri de dinainte de 1989…

(Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu – întâmplări, 208 p., ed. Curtea Veche, 2010)

Persepolis

Dac-aş fi pus să aleg cea mai importantă apariţie editorială pentru anul 2010, cred că aş fi în mare impas. Până ieri, alaltăriei, aş fi zis, fără dubiu, „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul regăsit şi publicat la Humanitas al lui Dinu Pillat. Acum, după ce am descoperit „Persepolis”-ul Marjanei Satrapi, nu mai sunt atât de sigur.

Mi-a plăcut atât de mult să trec la un alt fel de literatură, încât îmi pare şi acum rău că am devorat cartea atât de repede. Dacă nu ştiaţi, „Persepolis” e ceea ce se cheamă un „roman grafic”. O frumuseţe de carte! N-am văzut filmul cu acelaşi nume, care a luat premiul special al juriului la Cannes, dar probabil c-o să-l văd cândva. Şi un mare secret: am putut să citesc cartea asta atât de repede pentru că, nefiind vorba despre pagini cu aglomerări de litere, ci şi cu imagini alb-negru foarte mişto, nu mi-au obosit ochii atât de uşor şi am putut s-o parcurg the whole night! Ceea ce cu cărţile fără poze (vorbesc ca un semi-analfabet, lol!) e mai complicat, mai ales pe timp de noapte.

Ce să zic eu acum? Că Marjane Satrapi „povesteşte”? Că nu e chiar aşa… Desenează? Pare minimalist. Cert este că acest roman îţi oferă întâlnirea cu societatea Iranului de secol XX, închistată şi prizonieră a clişeelor religioase şi de alte feluri. Marjane e surprinsă în evoluţia ei, de la o fetiţă curioasă până la adolescenta rebelă şi apoi femeia hotărâtă să-şi ia viaţa în propriile mâini. Iranul copilăriei va fi înlocuit cu Viena adolescenţei, apoi cu un Iran schimbat al trecerii în maturitate şi, în sfârşit, cartea se încheie cu plecarea Marjanei către Franţa, unde se va şi stabili, la sugestia părinţilor care sunt suficient de inteligenţi încât să nu-şi dorească un destin crunt pentru fiica lor. Există conflictele dintre culturi, dintre generaţii, dintre „mode”. De toate. Marjane fumează prima ţigară, are parte de prima noapte de sex, se căsătoreşte, divorţează, se ceartă cu maicile, cu gardienii, cu poliţia ş.a.m.d. Rareori o carte e atât de densă. Şi nici nu foloseşte prea multe cuvinte. Pe măsură ce scriu despre ea, îmi dau seama că n-am cum să vă conving de frumuseţea excepţională a romanului ăstuia grafic. Poate că am fost impresionat şi de faptul că o poveste atât de stranie (nu cunoscusem mare lucru despre fanatismul iranian, decât aşa, ca tot românu’ care se pricepe la toate) a fost spusă folosind mijloace atât de neconvenţionale. Adică am avut parte de o dublă surpriză: în conţinut şi în formă, deopotrivă. V-o recomand tuturor. E o „lectură” excepţioanlă de vacanţă.

Şi ca să vă faceţi o scurtă idee despre cum arată cartea, odată deschisă, iată un clip cu imagini din filmul cu acelaşi nume.

(Marjane Satrapi, Persepolis, ed. Art, 2010, trad. de Mihaela Dobrescu)

O lume nebună, nebună, nebună…

Eu v-am spus că, de la o vreme încoace, m-am dilit. Adică îmi place să citesc teatru. Nu ştiu de ce nu mă duc să-l văd, c-ar fi mai simplu şi, cred, mai util.

Ah, dar staţi! În cazul de faţă, sigur e mai ok să citesc piesele decât să mă duc să le văd jucate. Pentru că trebuie să trec graniţa ca să le văd puse în scenă. Prin „bunăvoinţa” distinsei Marie-France Ionesco, piesele de teatru ale tatălui ei, Eugen Ionescu, nu mai pot fi jucate în limba română. De ce? Dumnezeu ştie. Nu ştiu dacă a revenit asupra acestei stupide decizii care m-a uimit acum ceva vreme. Eh, nu e chiar atât de drastic. Din câte ştiu, piesele lui Ionesco s-au mai jucat la noi, dar în franceză. Ca să-nţeleagă şi ăla din Caracal despre ce e vorba în frază…

Ăsta e punctul cel mai greu: să spui despre ce e vorba. Piesele astea fac parte, după capul meu, din genul ăla de literatură care trebuie mai întâi simţit şi abia mai apoi înţeles. Şi-mi face mare plăcere, atunci când un ins mai necitit mă întreabă „despre ce e” cartea aia pe care o am în mâini, să-i zic, fără să mint, „habar n-am! Da’-i aşa de mişto…”. Cam asta e reacţia pe care am avut-o.  Plus hohote de râs.

„Cântăreaţa cheală”. Hmm. N-apare în piesă decât amintită în treacăt; ni se spune că-şi poartă frizura la fel. Lol. Familiile care se vizitează îşi încrucişează replicile de atâtea ori încât ameţeşti. „Lecţia” e dramă. Profesorul nu se mai poate abţine şi face ce trebuie să facă orice dascăl unui elev care nu prinde din prima schepsisul cursului: îl omoară. Ce atâta delicateţe, ce atâtea curricula, ce political correctness şi drepturile elevului? Poc! Lol again. „Scaunele” sunt cuminţi. Numai zumzetul vizitatorilor invizibili le tulbură. Asta e piesa cea mai tare. Bătrânii ăia care sar pe geam în şuşotelile celor care şi-au aşezat dosul pe scaune sunt geniali. Şi bolnavi deopotrivă. Şi politicoşi. Şi suspicioşi. Şi de toate. Ca noi toţi. 

E o lume nebună în scriitura lui Ionesco. Numai că aici niciodată nebuniile nu par întâmplătoare. Nu caut să mă dau rotund şi să spun că am înţeles toate nuanţele şi dedesubturile. Ci că te însoţeşte permanent senzaţia că aşa trebuie să fie. Până şi replicile aparent idioate vin firesc în piesele astea. Adică nu-i ca la Urmuz. Şi nici iarna nu-i ca vara. Ah, ce personaj mişto ionescian ar fi ieşit din ăsta ultimu’!

(Eugene Ionesco, Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Regele moare , 240 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Vlad Russo şi Vlad Zografi)

Ceilalţi

Nu voi copia recenzia pe care am dat-o spre publicare revistei http://suspans.ro, aşa încât vă ofer doar linkul către acolo: ceilalţi.

Etică, my ass!

Nu citisem nimic scris de John Steinbeck. Mă şi gândeam, la un moment dat, să inaugurez o nouă pagină pe blog, care să se cheme „restanţe”, şi care să cuprindă luuuuunga listă de autori pe care, cel puţin până acum, nu i-am citit. N-o să-i enumăr (faptul că i-am omis până acum din lecturile mele e foarte jenant, recunosc), pentru că n-are niciun rost. Dac-o să-i citesc, o să scriu despre ei la timpul potrivit. Dacă nu, nu.

Şi tot din categoria spovedaniilor, admit că s-ar putea ca eu să fi distrus „Iarna vrajbei noastre”. Am citit-o într-un timp nepermis de lung (deh, vara, estivalu’, grătaru’ etc.) şi am mai şi citit alte cărţi între timp (despre care, of course, voi scrie). Cert e că nu m-a dat pe spate deşi, probabil, dacă aş fi citit-o altcândva, mi-ar fi plăcut.

Ethan Hawley e un tip provenind dintr-o familie cunoscută în zona în care locuieşte dar care, datorită evoluţiei lucrurilor, n-a reuşit să-şi păstreze aura de „privilegiată”. Aşa încât personajul nostru e un biet ajutor de băcan, angajat la prăvălioara imigrantului italian Marullo. E căsătorit cu Mary, are doi copii (Ellen şi Allen) şi o duce destul de greu, financiar vorbind. Ei, şi-acu’ e-acu’. Pentru că i se pare că presiunea nevăzută din partea familiei e din ce în ce mai mare, se hotărăşte să le dea-ncolo de cinste, omenie şi moralitate şi să-ncerce să facă bani mulţi, prin mijloace mai puţin ortodoxe. Pentru asta, îl implică şi pe amicul său Danny, un ratat solemn, care, oricum, nu mai avea nimic de pierdut. Ajunge să-l escrocheze chiar pe Marullo, să intre în proprietatea prăvăliei şi să devină şi proprietarul unui imobil pe care conducerea oraşului îl doreşte pentru construirea unui aeroport. Ethan devine, din omul cinstit, care nu şi-ar fi trădat în veci prinţipurile, un afacerist veros, capabil să calce în picioare totul. Semnalul de alarmă e tras abia în finalul romanului, când i se aduce la cunoştinţă că fiul său a câştigat un concurs şcolar prin fraudă. Mai exact, prin copierea neruşinată (încă de pe atunci exista moda copy-paste, chiar şi fără calculator!) a unor pasaje din discursuri ale notabilităţilor, pe care le-a inserat, fără a numi sursa, într-o lucrare proprie. Ethan e surprins atunci de faptul că nu regăseşte propriile remuşcări în atiutudinea sfidătoare şi agresivă a fiului său. O nouă eră se deschide aşadar. America, etica e for stupid people… 

Satira e mult prea subtilă pentru a putea fi asimilată. Drept dovadă, nu cred că vreun om s-a împuşcat în cap pentru că s-ar fi regăsit în substratul moralizator al romanului lui Steinbeck. E drept că Ethan Hawley e un arhetip şi că, la urma urmei, povestea se constituie într-o pildă cu pretenţii de avertizare. Cred, însă, că şi-a ratat ţinta. America n-are remuşcări. Aţi auzit-o vreodată recunoscându-şi erorile? Naaaah…

(John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre, 420 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Mihu Dragomir şi Tatiana Maliţa)

Destinatarul mut

Ar fi multe lucruri de spus despre cartea aceasta. Numai că, aşa cum mi se întâmplă de obicei, nu ştiu cu ce să încep şi, cu siguranţă, nu ştiu cum voi încheia această însemnare. Îmi dau seama tot mai mult că Gabriel Liiceanu are dreptate când spune că de cele mai multe ori află ceea ce gândeşte despre un anumit subiect abia atunci când scrie despre acesta. Ordonarea gândurilor în pagină limpezeşte haosul din mintea celui care scrie. Cred şi eu lucrul ăsta.

Poate că aşa au crezut şi Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat), şi Lily Teodoreanu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel Teodoreanu), atunci când şi-au scris misivele către Pia Pillat (soră a lui Dinu, fiică a lui Ion Pillat şi a Mariei Pillat-Brateş). Cartea, „Minunea timpului trăit”, cuprinde scrisorile trimise de nepoată (Monica) şi prietenă (Lily) persoanei dragi aflate în străinătate (Anglia), Pia Pillat-Edwards. Destinul Piei este fascinant şi e schiţat în partea introductivă a volumului. Pia Pillat, personalitate nonconformistă, se mărită de tânără cu aviatorul Ilie Arapu, pe care-l părăseşte pentru că se îndrăgosteşte de prietenul acestuia, Mihai Fărcăşanu, una dintre ţintele sigure ale noii conduceri comuniste, pentru că era şeful tineretului liberal. Urmează o prigoană nebună, răstimp în care cei doi sunt adăpostiţi periodic chiar de familia Teodoreanu. Reuşesc să fugă în străinătate, unde relaţia lor se destramă. Pia se recăsătoreşte cu Tony Edwards, medic, şi se stabileşte în Anglia. În 1995, soţul ei decedează, iar Pia se retrage într-un sanatoriu din sudul Londrei, unde trăieşte şi astăzi. De-a lungul timpului, a scris romane pe care le-a publicat în străinătate, a fost o prezenţă activă a Vocii Americii, s-a implicat în acte caritabile şi, mai presus de toate, a creat un adevărat cult al familiei.

Ea este destinatarul mut al acestor scrisori. Spun „mut” pentru că în acest volum nu găsim vreun răspuns al Piei la scrisorile Monicăi ori ale lui Lily. Cele două expeditoare, de-a lungul a peste 40 de ani (Monica) şi 10 de ani (Lily), trimit Piei, aflată departe, picături din viaţa lor cotidiană, însă poleite cu aur. E atâta calofilie aici, încât iniţial mi-am spus că nu poate exista în realitate un asemenea schimb de epistole. Totul e văzut printr-o lentilă care parcă transformă praful în pulbere de diamant. E o sensibilitate dusă la extrem, la marginea siroposului. Pentru cine nu e obişnuit cu un astfel de stil, cartea e pe bună dreptate nedigerabilă. La fel, mă gândeam la început că aceată metodă de învelire a realului în bucăţi de paradis autocreat e o metodă de a escamota urâtul din viaţa în regimul comunist. Numai că felul în care personajele acestea vorbesc (Monica, pentru că numai scrisorile ei de după 1989 sunt redate în carte, ale lui Lily se întind pe o perioadă de 10 de ani, 1967-1977) se propagă şi dincolo de 1989. Parcă bariera istoriei nici n-a trecut prin vieţile lor. Monica îşi trimite pe mai departe gândurile într-o duioasă rupere de realitatea înconjurătoare, în scrisori de o bunătate şi o puritate fără margini, care pot părea ipocrite ori „leşinate” (cu un termen uşor argotic) dacă se scot din context. De aceea evit să citez vreun pasaj din carte. Scrisorile reprezintă un tot, chiar dacă volumul e scris la două mâini. Factorul coagulant în tot acest amestec de puritate şi înţelepciune feminină este Pia, personalitate atât de pregnantă încât e capabilă să stârnească adulaţie şi admiraţie în rândul unor reprezentante din generaţii complet diferite.

Interesantă şi prefaţa lui Horia-Roman Patapievici, light metodistă (mergând cu pedanteria până acolo încât ne explică aproape matematic relaţiile dintre cele trei femei care compun cartea) şi exhaustivă. „Minunea timpului trăit” e o carte care nu poate fi citită în autobuz, nici în tren, nici în metrou. E genul acela de volum care îţi ghidează paşii într-o cameră veche, cu mobilă clasică, într-o răcoare a înecputului de primăvară, într-un fotoliu larg, cu o fereastră deschisă către livada proaspăt înflorită. Cu ipod-ul în urechi, cu siguranţă nu le poţi citi pe Monica Pillat şi Lily Teodoreanu… Aşa că nu puneţi mâna pe ea decât dacă aveţi darul teleportării.

(Monica Pillat, Lily Teodoreanu, Minunea timpului trăit – corespondenţă cu Pia Pillat, 332 p., ed. Humanitas, 2010)

Despre fugă

Asta trebuie să fie cea mai atipică scriere Murakami din câte am citit eu până acum. Şi n-au fost chiar puţine. Cu ceva vreme în urmă, am luat la rând mai multe romane ale scriitorului japonez („La sud de graniţă, la vest de soare”, „Cronica păsării-arc” – my fave, „Pădurea norvegiană”, „Iubita mea, Sputnik”, „În noapte”), precum şi volumul de nuvele/povestiri „Salcia oarbă, fata adormită”. Mi-au plăcut, pentru că aduceau un ceva aparte, probabil derivând din stilul diferit de viaţă al personajelor şi din misterele aparţinând parcă altor lumi.

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” e un volum mai degrabă confesiv, care însă nu atinge laturi ale psihologiei personale a autorului, ci prezintă într-un mod pe care l-aş numi aproape „amical” constructul unei pasiuni: alergatul, joggingul. Haruki Murakami apare ca un tip extraordinar de ambiţios, care-şi urmează ţelurile indiferent de cât de absurde sau minore pot ele părea în ochii celorlalţi. Nu e nimic ficţional în această carte. Murakami ne povesteşte despre desele maratoane la care a participat (dacă nu mă înşel, în postfaţă ne spune că a ajuns la vreo 25), precum şi despre întregul proces al antrenării, al pregătirii în vederea acestui scop. Nu e indiferent ce pantofi ne alegem, ce sol folosim pentru alergat, ce timp al zilei ş.a.m.d.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum de s-a născut o carte cu acest subiect. Să fi fost eu cel care ar fi trebuit să scrie aşa ceva, cred că volumul rezultat n-ar fi depăşit (cu toată divagaţia aferentă) mai mult de 25 de pagini. Murakami, în schimb, reuşeşte să vorbească (ăsta e sentimentul) despre alergat în acelaşi mod în care s-ar antrena pentru maraton: treptat, ambiţios, cu atenţie la detalii, construind pic cu pic performanţa. Ni se destănuie şi cum găseşte mereu timp pentru alergat, indiferent de cât de solicitant îi este programul zilnic, despre îngrijorările care îl cuprind atunci când observă că-l lasă genunchii ş.a.m.d.

Ceea ce am observat la Murakami este că, cel puţin în volumul de faţă, îşi contemplă deseori corpul având o curiozitate copilărească. Aproape că „vorbeşte” cu muşchii, cu tendoanele, cu oasele. Le iubeşte, le ceartă, le sprijină, aşteaptă de la ele succese nebănuite… Există o scenă care-mi aminteşte de Liiceanu (acela din „Scrisori către fiul meu”), unde H.M. ne spune cum s-a studiat, gol, în oglindă, la vârsta de 16 ani şi, găsind cel puţin 27 de defecte, s-a hotărât să se oprească din contabilizat. Şi, dacă micile imperfecţiuni exterioare sunt vizibile, Murakami ajunge la concluzia că acelea interioare sunt cu mult mai numeroase şi, prin urmare, acceptarea proprie este premisa necesară pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa. Aşa decide că trebuie să alerge. Şi, se pare, nu doar fizic i-a profitat acest lucru. Autorul crede cu tărie că acest hobby l-a ajutat şi în scris, pentru că o astfel de caznă îţi ordonează gândurile şi îţi educă puterea de concentrare.

Iar faptul că a ajuns să alerge 100 km într-o singură zi mi se pare atât de neverosimil, încât mi-e jenă să spun că eu alerg doar 4 km, în cele mai bune zile ale mele…

(Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, 240 p., ed. Polirom, trad. din limba japoneză de Iuliana Oprina, 2009)