Ca să-mi placă o carte cu adevărat, e nevoie de mai mulţi factori: 1) bineînţeles, o carte bună; 2) o stare de spirit care să mă facă întrucâtva compatibil cu povestea ei; 3) o bucată de timp rezonabilă pentru a o încheia; 4) disponibilitatea mea de mă lăsa impresionat.
Boooon. Acestea fiind zise, o să le iau pe rând. „Complexul lui Portnoy” e, la fel ca tot ce scrie Philip Roth, o carte faină. Nimic de zis. Avem aici povestea unui tip exemplar în viaţa socială, dublat de o personalitate debordant-sexual-perversă în intimitate. Adică, un fel de lege a compensaţiei. Alexander Portnoy nu poate funcţiona în parametri normali în societate dacă nu-şi pune în practică fanteziile bolnave ori pornirile lubrice de un estetism sumbru. Am priceput şi că această schizofrenie e accentuată de faptul că personajul principal e evreu (o metaforă şi mai puternică a inadecvării, zică filosemiţii ce-or vrea) şi că e crescut într-o familie cu un tată absent şi o mamă autoritară (Alexander Portnoy, adolescent, minte atunci când merge la baie să-şi facă o labă, spunându-i mamei lui că are diaree, iar aceasta, îngrijorată, bate insistent la uşa wc-ului ca să-i reamintească să nu tragă apa după „eveniment”, pentru că ea vrea să-i studieze produsul final). Una din idei e asta din titlul meu: că degeaba intri într-un carusel politically correct, pentru care eşti lăudat şi dat ca exemplu de moralitate, dacă mintea ţi-e tot acolo, între picioarele unor muieri inabordabile. Şi sexu’ e tot mental, aşa că până nu-ţi satisfaci toate poftele, nu eşti sănătos! Interesante sunt şi povestea cu Maimuţa (o prostituată cu care Portnoy are o relaţie, dificilă din pricina agramatismului părţii feminine şi a obtuzităţii lui Portnoy), desele referiri la societatea americană (văzută dintr-o perspectivă foarte stângistă, dar comică) şi, evident, stilul extraordinar al lui Portnoy. E atâta naturaleţe în cartea asta, în limbajul personajelor şi în umorul sănătos care se strecoară printre rânduri încât, dacă n-ar fi fost asta a patra carte de Roth pentru mine, aş fi crezut c-am descoperit eu luna! Deci, cartea e mişto.
Eu, în schimb, n-am fost. Hehe… Nu ştiu de ce, romanul ăsta m-a găsit sugrumat între nişte zile de o agitaţie aparentă, care nu mi-au putut oferi nici răgazul, nici dispoziţia pentru a absorbi cum trebuie povestea lui Portnoy. Mda, o să-ncep acuma să mă justific lui Roth cu clişeul ăla enervant pe care-l folosesc oamenii când vor să iasă elegant dintr-o relaţie: it’s not you, it’s me; it’s all my fault, you’re perfect, i don’t deserve you blah blah blah… Numai că de data asta aşa a şi fost. Eram perfect conştient că în alte timpuri, cu alte raze de soare şi cu singurătăţi mai suportabile, mi-ar fi plăcut enorm cartea asta. Acum, însă, a fost aşa… Călduţă. Mi-au şi trebuit nepermis de multe zile ca s-o duc la bun sfârşit, ceea ce mie mi se întâmplă foarte rar. Poate că şi fragmentarea asta insistentă să-mi fi dat senzaţia că nu m-am ştiut bucura de Portnoy aşa cum ar fi trebuit.
Noroc că mai are şi alte cărţi. Aşa că, dacă de data asta am fost atât de ursuz încât, în tăcerea camerei mele, doar arareori se mai auzea un râs palid (deşi, în mod normal, cartea asta m-ar fi făcut să râd cu gura până la urechi), sper ca la următoarele întâlniri cu Roth să fiu ceva mai pregătit. Măcar atâta lecţie am învăţat: nu te apuca de Roth dacă eşti oleacă trist. O să-i distrugi cartea. Şi el, bietu’, chiar n-are nicio vină că ţie ţi s-au înecat corăbiile într-o săptămână toridă de iunie.
Voiam să vă mai spun că în unele ipostaze semăn surprinzător de mult cu Portnoy. Nu, nu-s circumcis, dacă la asta v-aţi gândit. Şi nici nu fut prostituate. Numai că, dac-ar fi să spun unde semăn cu eroul principal, mă tem că mi-aş da singur foc la valiză. Încă nu sunt gata să recunosc că, poate, uneori mi-ar sta bine într-o cămaşă de forţă, flancat de două gorile care să aibă privirea inteligentă a la Paris Hilton.
Am zis!
(Philip Roth, Complexul lui Portnoy, 336 p., ed Polirom, 2005, traducere de George Volceanov)
Cu cărţile pe faţă 