Parfum din praf de puşcă

Posted: 2010/06/14 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

„Cartea cu cea mai tulburătoare biografie din istoria romanului românesc”, după cum ne anunţă coperta a patra, este o mărturie incredibilă a psihozei care a cuprins tineretul anilor ’40-’50 ai secolului trecut.

Istoria îşi găseşte un document inedit în „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul lui Dinu Pillat, din două motive: primul, pentru că descrie într-un mod literar de excepţie pasiunile pe care le-a născut în rândurile tinerimii mişcarea legionară; în al doilea rând, pentru că, aşa cum ne spune Liiceanu însuşi, cartea aceasta are o biografie care se confundă cu destinul criminal al regimului comunist. Romanul a fost confiscat de Securitate în 1959 şi a devenit probă în procesul de condamnare a lotului Noica-Pillat. Aşadar, cele două „extremisme” ale secolului trecut se îngemănează (fictiv şi faptic) într-un roman pe care-l consider unul dintre cele mai frumoase pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima perioadă. Acest lucru se datorează, probabil, şi stilului „altfel”, cu parfum de epocă, al scriiturii. Chiar dacă acţiunea e tragică, lăsându-se cu împuşcături în plină stradă, pe tot parcursul lecturii te urmăreşte gustul bun al literaturii de calitate. Şi nu spun vorbe mari. Singurul meu regret legat de acest roman e că s-a terminat atât de repede. Mi-ar fi plăcut să fie mult mai lung, mai dospit, mai amplu.

Partea interesantă e că şi prefeţele cărţii, semnate de G. Liiceanu şi Monica Pillat, sunt foarte utile. Nu sunt genul de om care să se dea în vânt după tot felul de note introductive ori postfeţe encomiastice, însă rândurile care deschid cartea fac posibilă intrarea în atmosferă.  După 50 de ani în care a rămas necunoscut publicului, romanul lui Dinu Pillat e publicat la Humanitas. Şi sper din tot sufletul să nu rămână fără ecou.

Dinu Pillat, folosind o limbă română rotundă, frumoasă, plină, ne aduce în atenţie destinele paralele ale unor tineri pentru care viitorul nu se poate clădi decât după regulile lor proprii. Rotaru, Vasia, Liliana, Ştefănucă ori Lucian sunt tineri aparţinând, de fapt, oricărui timp, însă firele nevăzute care-i leagă îi aduc, pe fiecare, în pragul disperării. Există atâta trăire interioară şi atâta zbucium în acţiunile lor încât numai referinţa la o forţă puternică exterioară, care să-i ghideze şi să-i subjuge, li se pare o ieşire onorabilă din impas. Şi aici intră mişcarea Vestitorilor, gata să lupte cu orice mijloace pentru salvarea sufletelor acestor tineri. Fiecare dintre ei (mai puţin Liliana) vede în forţa mişcării izbăvirea, din motive diferite (presiune socială, erotomanie, complexul inferiorităţii de clasă etc). Numai că intenţiile mari ale începutului sunt zdrobite pe parcurs din cauza Siguranţei, care taie aripile tuturor celor care vor să submineze autoritatea statului (vezi împuşcarea primului ministru şi consecinţele ei). Destinul familiei Holban, cu un tată absent din cotidian şi îngropat în hârtii de o utilitate istorică ambiguă, cu o mamă îngrijorată până la paroxism de rătăcirile fiilor ei, cu un Ştefănucă în căutare asiduă de idoli, cu un Lucian nesigur pe sexualitatea sa, cu o Liliana amorezată de un cap al mişcării (Vasia, viitorul asasin al primului ministru) întregeşte un tablou extraordinar de veridic al epocii. N-am mai întâlnit de mult un asemenea talent de a crea, în cuvinte puţine, atmosfera unei întregi generaţii.

Nu mai trebuie să spun că mi-a plăcut enorm cartea. Doar că într-un singur punct (foarte important, de altfel) nu sunt de acord cu interpretarea care s-a dat romanului. Liiceanu încearcă să ne convingă că, de fapt, autorul a privit mişcarea legionară cu un ochi critic. Mie nu mi s-a părut aşa din lectura cărţii. E drept că nici n-am simţit că Dinu Pillat ar fi încântat de Vestitori, dar n-am întrezărit nicăieri o atitudine critică la adresa lor. Mi s-a părut că există o obiectivitate sobră, o analiză rece a fenomenului, însă nicidecum pe un ton acuzator. Şi asta e foarte bine. Nu cred în pildele moralizatoare ale literaturii. Ea ar trebui să se scrie de la sine, fără parti-pris-uri. Iar faptul că regimul comunist a folosit romanul ca pe o probă a legionarismului face parte din registrul ilar al justificărilor unui regim criminal, pentru care acuzaţii se năşteau întotdeauna înaintea acuzărilor. Dinu Pillat, Constantin Noica şi alţii ca ei trebuiau oricum arestaţi pentru că făceau parte din altă lume, incompatibilă structural cu nemernicia comunistă. Criterii halucinante, ştiu, dar care au funcţionat atât de bine încât au devenit verosimile…

O lectură impresionantă, un roman excepţional, un destin descoperit, iată, după 50 de ani. Un regal literar.

(Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, 320 p., ed. Humanitas, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. ai dreptate, si mie mi s-a parut cartea mai mult un oftat. nici scuza, nici acuza.
    si sper sa nu piara iar in uitare, adica dupa 50 de ani, mi se pare ca a fost primita cu ceva raceala cartea asta. si nu inteleg de ce. miza jurnalistica, slava domnului are. iar cartea chiar e frumoasa

    • danboeriu spune:

      nu cred că se poate spune, deocamdată, că a fost primită cu răceală cartea lui pillat. e încă foarte devreme. mă bucur că la bookfest a fost a treia carte vândută la editura humanitas (după cărtărescu şi liiceanu). receptare critică a avut deja (inclusiv dan c. mihăilescu a scris despre „vestitori”), însă, e drept, palidă. mai aşteptăm. cartea merită, într-adevăr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s