Scotch

Prin 2005 eram în căutarea febrilă a romanului „Băgău”. Ştiu că l-am căutat ceva vreme, pentru că nu ştiam nici cum arată coperta, nici la ce editură apăruse. Ştiam doar că luase premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, ceea ce nu e chiar de ici, de colea… Mi-a plăcut, deşi nu mă aşteptam, în prejudecăţile mele bătrânicioase, ca un asemenea roman trivial să fie pe placul conservatorilor (după capul meu de-atunci) care populează Uniunea Scriitorilor.

De aceea, am vrut neapărat să citesc „Scotch”, acest al doilea roman al aceleiaşi autoare. E mult, totuşi, să laşi să treacă 6 ani între 2 romane, mai ales că „Scotch” nici nu arată ca o construcţie care să-ţi fi luat prea multă vreme. Mde, mi-am zis, nu cantitatea e importantă, ci ştiţi voi ce. Numai că acest „ştim-noi-ce” e mai greu de găsit în „Scotch”. Voi explica.

Dac-ar fi să încadrez acest roman într-o categorie anume, aş zice că, din punct de vedere tematic, romanul e un proiect post-industrial. Adică se ocupă cu studierea (doamne, parcă sună a comentariu literar de gimnaziu…) vieţii sau a lipsei ei, de fapt, în preajma unor fabrici şi uzine dezafectate, „ucise” fără milă de capitalismul feroce de după „evenimente”. Vechile izbânzi ale comunismului se văd, ulterior, scoase din uz sau folosite în scopuri care n-au nimic de-a face cu intenţiile iniţiale. Aşa se ajunge la situaţia ca marile hale să fie folosite la o capacitate mult redusă, să fie deţinute de vreun „patron” şmecher şi populate de indivizi grobieni, care nu-şi mai găsesc locul în lumea nouă. Legătura cu o lume demult dispărută se face prin fantomaticul personaj Ilă, care apare uneori în fantasmele unor personaje, pentru a lega cumva noua dezordine de un timp în care totul avea un sens determinat. În rest, dezastru cât cuprinde. Excepţionale sunt paginile în care ni se descrie modul în care femeile de serviciu trebuie să se ocupe de dejecţiile (la propriu, ale) muncitorilor, insuficient educaţi încât să cunoască norme elementare de igienă. Nu intru în amănunte, însă pasajele respective sunt foarte convingătoare. Se întrevede şi o palidă poveste de iubire, între secretara directorului (o altă inadaptată, care aleargă pe role şi poartă în rucsac o carte a lui Marc Aureliu) şi un inginer tânăr. Nimic nu-i poate lega pe cei doi, în ciuda insistenţelor şi a feed-back-ului corespunzător. Ideea sugerată e aceea că într-un decor artificial, într-o lume dezrădăcinată, nici măcar un sentiment banal nu prinde cheag. Ne-am prins.

Totuşi, nu i-aş zice roman. E, mai degrabă, poezie pe 180 de pagini. Deşi… nici asta nu e. Pentru că atunci când spui despre un text că e poezie, înseamnă că-i atribui valenţe lirice, volute ameţitoare şi adâncimi sentimentaloide. Dar „Scotch” n-are nimic din toate astea. Uneori pastişează (mi s-a părut mie) stilul Hertei Müller. Alteori alunecă fără să vrei (şi parcă fără să vrea nici autoarea) într-un echivoc supărător ori în gratuităţi epice. De mai multe ori am găsit imaginea unei „conserve crăcănate”. Ce-o fi aia? Că nici ca metaforă nu e bună, de personificare ce să mai zic…

Aşa că nu ştiu ce să zic despre „Scotch”. Nici nu vreau să se înţeleagă greşit. Mi-a plăcut s-o citesc, însă n-am făcut-o din curiozitate, aşa cum mi s-a întâmplat cu „Băgău”, ci dintr-o ambiţie vecină cu mania. Era imposibil să las din mână o carte subţirică, lejeră şi ermetică.  Trebuia s-o biruiesc. Mi-au plăcut modul în care Ioana Bradea reuşeşte să dea consistenţă unor imagini apocaliptice (aşa par toate acele construcţii părăsite, cu geamuri sparte şi invadate de cioburi) şi felul colorat în care ştie să-şi urmeze ideile. Nu mi-au plăcut în schimb starea „lichidă” a personajelor, insuficient conturate şi şterse cu bună ştiinţă, precum nici tonul aproape tandru cu care autoarea deplânge cumva soarta unor betoane care nu mai servesc nimănui. Deşi sunt gata să recunosc că, poate, nu asta a fost intenţia ei. Însă, atunci, de ce n-a fost mai clară?

Verdict: uff…

(Ioana Bradea, Scotch, 184 p., ed. Polirom, 2010)