Cu-o moarte toţi suntem datori

Posted: 2010/05/30 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Adevărul e că voiam să scriu despre cartea asta abia mâine. Deja eram în pat când s-a stârnit o furtună din asta, mai rebelă (o fi existând şi furtuni docile? merită meditat asupra subiectului…). Şi, pentru că oricum n-aş fi putut adormi din pricina tunetelor (da, n-am termopane!), m-am gândit să scriu despre romanul ăsta al lui Philip Roth care mi-a plăcut foarte mult.

Bine, hai s-o spunem pe-aia dreaptă: îmi place cum scrie Philip Roth. Mi se pare că face parte din categoria aceea de scriitori care ţi-ar putea descrie, cu farmec, cum paşte o oaie. Asta e a treia carte pe care i-o citesc, după „Sânul” şi „Animal pe moarte„. Tema romanului nu e diferită de aceea prezentată în „Animal pe moarte„. Everyman, căci despre el vorbim, e, aşa cum îi spune şi titulatura, un om oarecare, un orişicine. Romanul începe, ironic, cu momentul morţii acestuia, când în jurul mormântului sunt adunate rudele şi prietenii ori colegii răsposatului. De aici încolo, povestea se leagă din episoade mici, care-l pun pe defunct în legătură cu toate persoanele importante din viaţa lui. Aflăm despre cum a încercat mereu s-o protejeze pe Nancy (fiica lui), despre cum şi-a ratat mariajele (inclusiv cel cu Phoebe), despre desele aventuri extraconjugale, consumate animalic chiar şi pe mocheta din biroul propriu (o, da!), despre relaţia afectivă dintre el şi fratele său câştigător-în-toate, Howie, despre eşecul relaţiei cu cei doi băieţi din primul mariaj etc.

O să spuneţi că, deh, nu e mare lucru. Şi nici nu e. Numai că toată construcţia cărţii vine să potenţeze laturile unui destin ce pare banal, fără a-i ştirbi, prin asta, unicitatea. Adică, nu ştiu cum să spun mai exact…, ceea ce face Philip Roth în cartea asta e să ne asigure, as simple as that, că viaţa merită trăită, indiferent de căderile ei în banal ori de desele mustrări de conştiinţă pe care le poţi încerca pentru că nu ai reuşit să fii un om mai bun.

Pe coperta a patra ni se spune, once again, că avem în faţă o carte care dezvăluie „degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului”. I-auzi! Mie nu aşa mi s-a părut. Sigur că există dese referiri la bolile eroului principal, descrise cu o minuţiozitate maniacală, cu termeni medicali pompoşi şi cu siguranţa unui adevărat specialist în domeniu, însă nu trupul e aici personaj central, ci conştiinţa. Şi, dincolo de ea, conştienţa. Acest Everyman descoperă, în timp, că bătrâneţea nu e un privilegiu, câtă vreme încă eşti suficient de lucid încât s-o conştientizezi. Finalul care se apropie nu poate fi ignorat complet decât după ce se va fi întâmplat. Abia dincolo poţi să faci abstracţie (chiar dacă sună suprarealist) de nedreptatea de a te fi născut şi de luciditatea care te-a însoţit de-a lungul vieţii. Citez din ultimele rânduri ale cărţii: „S-a scufundat simţindu-se departe de-a fi doborât, deloc condamnat, dornic să se împlinească iar, şi cu toate astea nu s-a mai trezit niciodată. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenţă, intrând în neant fără măcar s-o ştie. Exact aşa cum se temuse de la început.”

Aşa că Philip Roth merită, se pare, toată atenţia mea. Poate va deveni următoarea mea obsesie. Între timp s-a oprit şi furtuna.

(Philip Roth, Povestea lui Orişicine, 256 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Fraga Cusin)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s