Ţara bivolarilor

Posted: 2010/05/26 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

„M-a impresionat dintotdeauna că noi, românii, ne punem toate speranţele în câte cineva despre care nu ştim nimic. Un personaj providenţial care e chemat să ne salveze, care devine salvatorul naţiunii, alesul, izbăvitorul, de care ne îndrăgostim şi ne lecuim foarte greu. E un soi de Caritas metafizic la care tot jucăm şi nu ne invăţăm minte. Avem capacitatea de a investi iluzii într-un om pe care nu-l cunoaştem. Mi s-a părut că aici e un sindrom care se repetă. În România se va spera pururea, fără acoperire şi fără înţelepciune, fără luciditate şi cu o oarecare ştiinţă a minţirii de sine, dublată de credulitate. Un sindrom care nu se aplică doar spaţiului politic, ci tututor compartimentelor vieţii noastre publice. Mi-am dorit să scriu o comedie despre asta.” (Bogdan Suceavă)

Şi i-a ieşit! „Venea din timpul diez”, romanul despre care e vorba, e un minunat „obiect” de exorcizat fantasmele noastre bolnave şi, fatalmente, colective. Poate părea un act de bravadă să scrii, urmându-ţi firul narativ, despre obsesiile misticoide ale unui popor care, cel puţin din 1989 încoace, se hrăneşte cu aşa ceva. Nu ştiu dacă psihiatrii ar putea găsi vreo explicaţie plauzibilă pentru derapajele paranoide ale unei societăţi care vede în şamani şi escroci notorii purtătorii de stindard ai demnităţii şi ai Adevărului. Numai că pe noi nu asta ne interesează. Există un râs sănătos pe care şi eu îl încerc de câte ori văd la tv babe solemne vizitate de extratereştri ori poete cu bentiţe primite de la pitici atomici (şi nu vorbesc despre Boc!). Numai că, dincolo de hazul (de necaz, of course), rămâne şi pentru noi misterul fantastic al prostirii fără eforturi. Cum de există oameni inteligenţi, cu glagorie, care să creadă în charisma vreunui mistic de tarabă? Şi, totuşi, se poate.

Bogdan Suceavă ni-l prezintă pe Vespasian Moisa, arhetipul îngerului căzut printre muritori cu scopul de a-i trezi la viaţă. E un întreg delir aici. Un mod simplu de colectare a sufletelor şi de încolonare disciplinată a posesorilor lor. Fără tamtam, fără gargară. Comedia derivă tocmai din discrepanţa uriaşă între solemnitatea demersurilor şi a scopurilor grupării şi calitatea moral-intelectuală şubredă a discipolilor. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot om fi planetari, îi luăm pe toţi, că oastea Domnului e încăpătoare… Romanul se constituie, aşadar, în urmărirea unui destin colectiv, al unei societăţi înnebunite de obsesia dibuirii unor secrete care, de fapt, nu există. Mania descoperirii ascunzişurilor, specifică tâmplarilor vigilenţi şi gospodinelor cu 9 clase, e descrisă cu maximă detaşare, marcă a unei  dezimplicări asumate. Bogdan Suceavă nu empatizează cu eroii săi, pentru că datoria lui nu e să ţi-i facă neapărat simpatici (deşi unii devin aşa, vezi Focşăneanu), ci să-ţi livreze, gratuit, sindroame ale unei boli ce pare incurabilă. Din acest punct de vedere, romanul se constituie într-un tratament al tarelor care ne fac suspicioşi până şi în cazurile în care adevărul e cât se poate de clar. Scenarita, deci, nu se poate vindeca decât prin umor. Cu asta sunt de acord.

Nu sunt de acord, în schimb, cu ideea că romanul reprezintă o dare de seamă asupra anilor 90. De ce doar a anilor 90? S-a schimbat ceva acum? Nu sunt ecranele încă împânzite de pavelcoruţi şi atleţi ai catastrofei, care ne împart în peştilieni şi reptilieni şi ne prevăd sfârşitul iminent? Din punctul meu de vedere, inclusiv faptul că acum, în 2010, cartea se reeditează înseamnă că sfârşitul suspiciunii generalizate şi a încrederii în binefăcătorii anonimi n-a sosit încă.

Mi-au plăcut şi referirile subtile la incompetenţa unor servicii secrete, conexiunile livreşti surprinzătoare (cine nu-l recunoaşte pe motanul Behemoth al lui Bulgakov încarnat într-un securist de nouă speţă?) şi stilul polifonic al cărţii. Deşi e plin de personaje, nu se simte dezagregarea. Destinele eroilor se întrepătrund pe un tărâm unde identitatea administrativă nu prea contează. Şi nici destinul individual. Poporul român şi-a trăit, aşadar, tranziţia într-un delir mistic. Şi, culmea, cred că i-a şi plăcut. Pentru că nicio idioţie personală nu pare atât de gravă dacă găseşti doi-trei căscaţi care s-o creadă şi s-o adopte.

(Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, 240 p., ed. Polirom, 2004)

Anunțuri
Comentarii
  1. jimtonik spune:

    E ca in Matrix, Dane. Doar ca salvatorul Neo e defapt un escroc :))))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s