So cute!

Cred că tuturor pasionaţilor de lectură li se mai întâmplă să ia o carte din raft şi să se aşeze pe canapea doar ca s-o răsfoiască, între două drumuri pe care trebuie să le facă în ziua respectivă. Numai că nu întotdeauna socoteala din picioare e aceeaşi cu cea de pe canapea. Şi nu mă gândesc la vreo chestie kinky, Doamne fereşte!, ci la faptul că, luând „Frumoasele străine” din bibliotecă, o carte pe care am cumpărat-o cu vreo 3 zile în urmă, şi scufundându-mă în fotoliul de sub geamul meu, am rămas neclintit aproape 4 ore, până am terminat-o.

Sigur că, în momentul în care am deschis-o şi am văzut cuvântul de întâmpinare, în care Mircea Cărtărescu ne avertizează că urmează o serie de povestiri care au apărut în revista „7 seri”, m-am simţit olecuţă trădat. Nu mai voiam încă un „De ce iubim femeile”, nu pentru că acesta nu mi-ar fi plăcut, la vremea lui, ci pentru că m-am săturat ca marii autori să mai scoată câte-un volumaş de povestiuţe doar când simt iminenţa unui târg de carte. Oricum, pentru mine povestirile erau noi, pentru că nu citesc „7 seri”. Aşa că m-am lăsat absorbit de cele trei poveşti. Şi mi-au plăcut, culmea!

„Antrax” descrie, cu un umor de care nu l-am crezut în stare pe Cărtărescu, nebunia iscată de primirea unui plic ce părea a conţine un praf de provenienţă necunoscută, în plină eră a isteriei terorismului cu antrax. Birocraţia ucigaşă, tâmpenia funcţionărească, panica paranoidă, toate astea sunt privite ca la microscop, cu o autoironie inegalabilă.

Povestirea care dă titlul volumului, „Frumoasele străine”, induce în eroare. Nu e vorba despre nişte „bunăciuni” în sensul brut al termenului; asta doar dacă nu aveţi spiritul suficient de darnic (şi simţul estetic suficient de atrofiat) încât să-i consideraţi pe Dan Lungu, Ion Mureşan ori Ştefan Agopian nişte frumuseţi ravisante. „Les Belles Etrangeres”, programul cultural francez care a cooptat 12 scriitori români (Cărtărescu printre ei) pentru a-i prezenta publicului din Hexagon, îi prilejuieşte autorului întâlnirea cu 11 colegi de suferinţă, cu care va străbate Franţa cu scopul de a face accesibilă literatura română altei naţii. Povestirea are, şi de data asta, umor, păţanii inedite, mici invidii auctoriale şi, din nou, autoironie cu carul. Cărtărescu e, de altfel, printre puţinii autori români care nu se sfiesc să-şi dezvăluie, aproape cu voluptate, defectele şi josniciile, oricât de nevinovate ar fi ele.

În fine, a treia povestire din volum, „Bacoviană”, face un salt în timp, în vremea când scriitorul se afla în primii ani ai succesului literar (1984) şi este invitat la Bacău pentru a împărtăşi, unei Case de Cultură sordide, din propria creaţie. Ridicolul este la el acasă în această istorisire, care atinge şi subiecte picante (de pildă, gazda acestui pseudo-micro-cenaclu îl duce pe invitatul de la Bucureşti la curve, într-un decor ce aminteşte de filmele lui Kusturica).

Cartea e foarte drăguţă, aşa cum am spus încă din titlu, însă eu tot aştept de ceva vreme o CARTE de-a lui Cărtărescu. Nu, nu m-aştept la un nou „Orbitor” (un autor poate da aşa ceva o singură dată în viaţa sa creatoare), însă mi-ar plăcea, măcar, o nouă „Nostalgie”. E păcat, după capul meu, că un autor de talia lui Cărtărescu se iroseşte în proiecte menite să aibă viaţă scurtă, chiar dacă, nu am niciun dubiu, această culegere de povestiri va deveni în scurt timp best-seller.

Am două obiecţii de făcut, una să-i zicem obiectivă, iar a doua – pur subiectivă. Prima: se simte că povestirile au fost publicate în seriale; există o uşoară discontinuitate în firul poveştii, cu dese repetiţii (asemănătoare fragmentelor din episodul anterior cu care începe un episod nou într-un serial de televiziune). Era, poate, bine ca unele pasaje să fie rescrise sau chiar să se renunţe la împărţirea pe capitolaşe a unor povestiri care, s-o spunem pe-aia dreaptă, nu sunt foarte consistente. A doua obiecţie, foarte personală, pentru că am o slăbiciune pentru Ana Blandiana: Cărtărescu o ironizează gros la primirea de către aceasta a premiului Giuseppe Acerbi pentru poezie, în 2005. Nu-i spune numele, însă despre ea e vorba; se poate lesne desluşi cu o simplă căutare pe net dacă nu eşti fan al poetei (cum sunt eu, care ştiam de acest premiu încă de atunci). Mircea Cărtărescu o numeşte „diva poeziei mioritice”. Sună ca dracu’, nu? Se simte şi o inaderenţă faţă de Blandiana, pe care o aminteşte foarte rar în povestirea care îi are protagonişti pe cei 12 scriitori… N-are-a face. Nu în asta constă voioşia şi ritmul drăcesc aproape copilăreşti ale cărţii.

În ciuda acestor două mici rezerve, cred că această carte va deveni vedetă. Ca o frumoasă străină, care vă poate însenina o după-amiază ploioasă de mai. Aveţi doar grijă să aveţi ceva de băut prin preajmă în timp ce o citiţi. După 4 ore de stat într-un singur loc, eram deshidratat şi înţepenit ca un mecanism ruginit.

(Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, 300 p., ed. Humanitas, 2010)