Arhivă pentru 2010/05/04

N-am citit cam de multişor o carte de poezie care să mă ţină treaz juma de oră. Că doar atât îţi ia să termini Chipurile lui Stoian G. Bogdan.

Sunt fascinat de poezia mizerabilistă, deşi urăsc denumirea asta. Îmi plac douămiiştii, deşi nici titulatura asta nu mi se pare fair. De milenarişti ori fracturişti nici nu mai povestesc. N-aş putea spune că Stoian G. Bogdan e un poet atipic. E, mai degrabă, un poet sigur pe talentul său literar, ceea ce e bine. Pentru că-l are. Şi pentru că poemele lui au o forţă care nu derivă neapărat din limbajul frust, ci din siguranţa transpunerii pe hârtie. La Stoian G. Bogdan, cuvintele nu cad în pagină aleatoriu, într-un joc dadaist (aşa cum se întâmplă în cazul multor poeţi tineri, obsedaţi de ideea că doar neînţeleşii sunt valoroşi), ci se desprind din realitate şi coboară în cel mai firesc mod, aşezându-se acolo unde trebuie.

Se simte un anume refuz al cenzurii aici, chiar şi în cazurile în care biata frustrare a copilului în comunism în legătură cu sandwich-ul cu salam de Sibiu al colegului devine uşor supărătoare. Poetul din Comăneşti nu-şi reprimă dezgustul, furia, neputinţele. Le priveşte cu detaşare şi cu satisfacţia încadrării perfecte în decorul naţional, invadat de infractori, puşcăriaşi, curve obosite şi tatuate, prieteni de pahar şi bunici pentru care animalul de companie este indispensabil.

Autoflagelarea e şi ea prezentă în poezia lui SGB. În pielea personajului principal coexistă huliganul perfect şi amorezatul introspectiv şi ros de remuşcări: „duhnesc / ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieşirea din trup // aiurea // spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”, p.30). Ceea ce surprinde plăcut la SGB este faptul că nu se ghiceşte nicăieri în volum o superioară raportare la nemerniciile şi mizeriile care-l înconjoară. Cu alte cuvinte, nu avem parte de mesaje subliminale şi, invariabil, ipocrite, conform cărora ar trebui să adoptăm mereu poziţia lui „aşa nu, copii!”. SGB decupează, uneori cu o extraordinară acribie, felii de cotidian pe care ni le înfăţişează sub forma unor momente banale, fără ca îndărătul lor să mustească speranţa eficienţei vreunei pilde ori a unei învăţături întru îndreptarea păcătoşilor. Personajele lui SGB sunt veridice tocmai pentru că nu sunt transformate în martiri ai zilei, capabili să ne smulgă o lacrimă în colţul ochiului şi să mulţumim Celui-de-Sus că, de data asta, ne-a cruţat: „La proces, fază crimă, după ce i-au dat în sictir vreo / cinci ani / S-a ridicat: / – Onorată înstanţă, aţi putea să mai aprobaţi o probă la dosar? / O gaură? / – Poftim? a zis judecătorul contrariat. / – Da, o gaură, ca să vă iau dosaru-n pulă! / şi pac, s-a mai făcut cu încă doi” („Super”, p.48)

Şi chiar dacă titlul ales de mine pare, după canoanele ălor mai încărunţiţi, un oximoron vulgar, vă zic, cu mâna pe inimă, că există foarte multă poezie prin puzderia de pizde şi puli din volum. Cred că cel mai liric şi mai frumos poem al cărţii este „Costumul”, din care o să transcriu doar o parte: „atâţia ani am purtat costumul acesta / încât sunt mai mult decât sigur / că m-a învăţat pe de rost / că îmi cunoaşte toate gesturile / că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde / s-ar întoarce singur la mine / ca un câine la ciolanele stăpânului său” (p.35).

Volumul de debut al SGB e mărturia incipientă, dar indubitabilă, a unei promisiuni. Să vedem ce urmează.

(Stoian G. Bogdan, Chipurile, 72 p., ed. Cartea românească, 2009)