Ţara tuturor posibilităţilor

Posted: 2010/05/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Am întrerupt lectura unei cărţi mai voluminoase (unii ştiu şi care, he he), pentru a citi ceva mai uşurel, dacă tot aveam de gând să car după mine un volum în geanta care mă însoţea la ieşirea ocazionată de ciudata sărbătoare a lui 1 mai… S-a nimerit să fie Radu Pavel Gheo, cu „Numele mierlei”. N-aş fi crezut c-o voi termina în cele 2 zile în care ar fi trebuit să mă îndeletnicesc cu alte lucruri decât cu cititul, dar se pare că somebody works in mysterious ways.

N-am de gând să scriu o cronică prea doctă (nici nu cred că aş fi vreodată capabil de aşa ceva). Am descoperit în ultimii ani câţiva prozatori români care mă fac să râd de fiecare dată când le citesc cărţile. E vorba despre Sorin Stoica, Radu Paraschivescu, Petru Cimpoeşu şi Dan Lungu. Acestei liste i se poate adăuga cu foarte mare uşurinţă şi Radu Pavel Gheo. Bineînţeles că e o chestiune de gust dacă voi zice că mie, de exemplu, Radu Paraschivescu ori Sorin Stoica mi se par mai bine lipiţi de ironia muşcătoare ori umorul corosiv decât acest Radu Pavel Gheo. Totuşi, povestirile reunite sub titlul „Numele mierlei” sunt, de cele mai multe ori, rodul amestecului de disperare tandră şi concluzie moralizatoare. România e, aşa cum încerca cineva mai demult să ne convingă, cu adevărat pitorească. Iar Radu Pavel Gheo ştie cum să scoată în evidenţă toate defectele unei societăţi ai cărei membri se văd scoşi la liman într-un moment în care vechile tare abia reuşiseră să devină obişnuinţă. Ieşiţi de sub comunism, românii lui Gheo nu au sfiala inerentă unui nou început, ci faconda şi neruşinarea celui care le ştie pe toate. Există chiar în volum un text care se referă la acest tip de individ care crede că deţine adevărul absolut şi pentru care competenţa altora e un simplu moft şi o tentativă de înşelătorie din partea lor. De ce să chemi zugravi ori să duci maşina la reparat unui mecanic auto, dacă ţi le poate „rezolva” el pe toate?

Foarte comice mi s-au părut povestirile „Numele mierlei” (un fel de transpunere în haină umoristică a derivei kafkiene în faţa haosului instituţionalizat), „O scrisoare de la Muselenii de Sus” (în care un primar vigilent îl anunţă pe prefect despre nesocotirea, în satul lui, a legii care prevede respectarea simbolurilor religioase), „Integrare la Găureşti” (despre vizita neaşteptată a unei doamne comisar european într-un sat uitat de lume pentru a afla la faţa locului despre politicile de implementare şi adaptare la standardele UE). Cartea e, de fapt, o colecţie de portrete ale tranziţiei româneşti. Tranziţie care, dincolo de intenţiile de a compatibiliza „neaoşul” cu „aquis-ul comunitar” (a se vedea titlul „Know-how la stână”), naşte în cetăţenii cu minţi relativ întunecate o paletă întreagă de comportamente vecine cu şmecheria, prostul gust ori prostia ţâfnoasă. Chiar dacă nu-şi priveşte eroii cu răutate, Radu Pavel Gheo ştie că numai prin biciuirea sistematică (şi, evident, metaforică, prin vorbe a) acestor apucături, numai prin exorcizarea prin râs sănătos a defectelor provocate de evoluţii prea rapide pentru un popor rural putem spera că, într-un viitor îndepărtat, vom scăpa pe deplin de complexele de inferioritate (şi, dacă mă gândesc mai bine, şi de cele de superioritate, cu nimic mai lăudabile).

O zvâcnire de suprarealism întâlnim în „Îngerul la telefon”, care debutează cu tentă moralizatoare şi sfârşeşte în plin fantasy… Dar cam atât despre „Numele mierlei”. A fost cartea perfectă pentru locul în care am decis să-mi petrec acest sfârşit de săptămână. Aşadar, victorie!

(Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, 296 p., ed. Polirom, 2008)

Anunțuri
Comentarii
  1. Alex TG spune:

    da si mie mi-a placut, doar ca nu m-a amuzat, ci m-a intristat mai mult

  2. ca să-mi cresc şi eu traficul :), dar şi ca să scot de la naftalină o dare de seamă din decembrie 2008, go here: http://mirceapricajan.wordpress.com/2009/01/21/familia-11-122008/ (ultima bucată din grupaj)
    apropo de întristări şi de-amuzări…

  3. danboeriu spune:

    @ Mircea
    Mă bucur să constat că gândim cam la fel în ceea ce-l priveşte pe R.P.G. Comparaţia cu Caragiale mi-a trecut şli mie prin minte, însă m-am gândit că e un pic exagerată. Da’ nu ştiu de ce. Poate că am şi io reminiscenţe d-alea, că de canoane nu te atingi… 🙂

    @ Alex TG
    E o doză substanţială de tristeţe în „clipurile” lui Gheo, e adevărat. Însă eu cred că doar prin umor acid se pot vindeca prostia şi suficienţa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s