Literatura ca utilitate imediată

Posted: 2010/04/20 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

M-am apucat de Stephen King cu o oarecare sfială, care n-a fost provocată de ideea că mă întâlneam cu unul dintre cel mai bine vânduţi autori contemporani, ci mai ales de persistenţa unei anumite prejudecăţi, conform căreia tot ceea ce ţine de zona SF, fantasy, horror se află, oarecum, într-o „margine” a literaturii.

De aceea, prima carte scrisă de King pe care am ales s-o citesc este „Misterul regelui. Despre scris”, care nu e un roman propriu-zis, nici carte de memorii (deşi seamănă cu aşa ceva), ci o incursiune sinceră şi deschisă în lumea creaţiei autorului.

Mi-a plăcut mult partea de CV deşi, aşa cum spuneam cuiva, unele referiri prea dese la visul american (puştanul nedisciplinat şi obrăznicuţ care ajunge star) mi se par, deja, obositoare. Stephen King a avut ceea ce aş numi an ordinary american life, ce s-ar traduce prin: copilărie zbuciumată, tinereţe alimentată cu alcool şi droguri (autorul ne şi spune, la un moment dat, că a trebuit să-şi scrie una dintre cărţi avându-şi nasul înfundat cu bucăţi de vată, ca să oprească sângerarea provocată de prizarea cocainei), o căsnicie fericită, construită cu o veche prietenă şi confident de nădejde (cititorul său ideal, după propriile-i mărturisiri).

„Trusa cu scule”, partea care vorbeşte direct despre meşteşugul scrisului, mi s-a părut foarte… hmmm… didactică, însă nu într-un mod supărător. Stephen King are virtuţi certe de pedagog. Ţi-l şi imaginezi, într-o cămaşă cadrilată şi jeanşi, aşezat neglijent pe un colţ de catedră, vorbindu-ţi şi fermecându-te totodată. Nu există secrete, ne spune maestrul. Există doar multă muncă (scris şi citit), la care se adaugă o anumită acuitate a simţurilor, atât de necesară ca să prinzi poveştile care se desfăşoară chiar sub ochii tăi. O simplă plimbare, contemplarea unui fapt banal pot să formeze anumite conexiuni în capul tău, capabile să creeze povestea. Alte regului ale inspiraţiei nu sunt.

Există şi multe ghidări de ordin metodologic. Ni se şi dă o mostră de scriere,, după care ne este prezentată aceeaşi schiţă, modificată (ce va deveni, ulterior, scenariul filmului 1408), tocmai în ideea de a observa că este necesar să treci prin text de cel puţin 2 ori (King recomandă 3 revizuiri) înainte să-i dai drumul în lume. Chestiunile subiective, care ţin exclusiv de gustul literar al autorului, trebuie luate cu precauţie. Adică: înţeleg că o supraîncărcare a textului cu fraze şi explicaţii inutile e nefericită, dar nu sunt pe deplin de acord cu ceea ce aş numi dezbrăcarea textului de metaforă. Stephen King n-are timp de adverbe, spre pildă. Tot ce este în plus faţă de scheletul textului trebuie, în viziunea lui, eliminat. Lucru ciudat, având în vedere că majoritatea cărţilor lui depăşesc binişor 5-600 de pagini… E un fel de utilitarism literar aici; literatura e înţeleasă ca remediu imediat, ca refugiu instantaneu, ca vindecare urgentă. Nu bombă cu efect întârziat, ci scânteie.

Partea ultimă a cărţii vorbeşte despre accidentul pe care King l-a suferit chiar în timp ce scria cartea de faţă. Sunt pagini cinematografice, în care te simţi, cumva, ca într-un serial de televiziune gen „E.R.”… Există şi aici suspans, culoare, dramatism. Ceea ce nu e puţin lucru.

Motivul pentru care mi-au trebuit mai multe zile să citesc cartea n-are de-a face cu volumul în sine. Pur şi simplu s-a nimerit să fie o săptămână mai grea. Şi zic asta ca să nu se înţeleagă că „Despre scris” nu mi-a făcut plăcere. Dimpotrivă. Şi cred cu tărie că lucrul ăsta se datorează şi traducerii lui Mircea Pricăjan (bravos, amigo!), care reuşeşte aici să treacă dincolo de barierele lingvistice şi să transforme în lecţie românească un curs american despre scris. E nevoie de o anumită inventivitate aici, dar mai ales de o con-simţire cu stilul autorului, pe care M.P. l-a exersat deja cu asupra de măsură… Deci, congrats!

Dacă, însă, am vorbit despre gusturile literare ale autorului, aici s-ar putea să am oarecare obiecţii. Înţeleg să-ţi placă William Golding ori Ian McEwan, dar să-l numeşti pe Nelson DeMille un „mare scriitor” mi se pare cam mult… În orice caz, cartea de faţă a fost suficient de plăcută ca să nu-mi pară rău că am citit-o şi îndeajuns de interesantă ca să mă facă, pe mai departe, curios în ceea ce priveşte scrierile lui Stephen King. Ceea ce e, cred, rostul oricărei cărţi de pe lumea asta. Aşa că, yay!

(Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, 288 p., ed. Nemira, 2007)

Anunțuri
Comentarii
  1. că sk are gusturi de lectură foarte eclectice nu mai de mult un secret. în ‘danse macabre’, de pildă, studiul lui asupra fenomenului culturii populare americane, cu aplecare îndeosebi asupra nişei horror, lista de cărţi de la sfârşit cuprinde, ca şi aici, pe lângă autori precum ballard, cortazar, marquez, oates, murdoch ;), o’connor, pynchon, roth şi nume precum jack finney, roald dahl sau john metcalf. şi cred că ăsta-i un atu mai degrabă decât un… flaw (n-am găsit altă rimă).

  2. danboeriu spune:

    @ mircea
    încep cu finalu’: vezi că „atu” nu rimează cu „flaw”… 🙂
    poate ai dreptate că e un plus să citeşti cărţi cât mai variate ca tematică şi stil, ca să nu mai vorbesc de volume diferite ca importanţă, însă cred că trebuie să ai tăria să aşezi fiecare titlu la locul lui pe o scară a valorii care, până la urmă, nu e chiar atât de discutabilă pe cât ar vrea-o relativiştii de serviciu… şi eu pot să trec de la cehov la cecilia ştefănescu, dar ştiu unde trebuie plasat fiecare. de aceea mi s-a părut aiurea ca s.k. să spună că nelson demille e un mare scriitor. simplul fapt că lui king i se pare prizabil un anumit autor de duzină nu face din acesta din urmă un mare scriitor.

  3. aa, păi unde zice că acelea sunt capodopere numai una şi una? mi-amintesc că le numeşte lecturi care „binedispun”. o simplă selecţie din ce i-a plăcut lui în ultimii ani.

  4. danboeriu spune:

    nu zice că sunt capodopere, indeed. nu mă refeream la lista de cărţi din partea finală a volumului. la un moment dat (îmi pare rău că n-am reţinut pagina), spune despre nelson demille că e un mare scriitor. hmmm… asta m-a surprins. da’ mi-a trecut. 🙂
    p.s. mulţam pentru smiley-u’ de după numele lui murdoch. ştii tu ce ştii! 🙂

  5. încă ceva. „Tot ce este în plus faţă de scheletul textului trebuie, în viziunea lui, eliminat,” spui tu. ei, viziunea lui nu sună chiar aşa. ţin minte bine de tot că el pledează pentru raderea tuturor acelor elemente superflue care nu ajută la curgerea poveştii. adică ne sfătuieşte să evităm divagaţiile. lucru cu care nu pot să fiu decât de acord. 🙂 pe de altă parte, treaba cu adverbele nu mă convinge nici pe mine. da, excesul de adverbe… dar altminteri…

  6. danboeriu spune:

    probabil că am exagerat un pic acolo. ce am înţeles eu e că stephen king nu crede în metoda de a da mură-n gură cititorului. i se pare că sugestia e mult mai spectaculoasă decât metafora directă ori descrierea minuţioasă a ambientului. lucru cu care sunt de acord când vine vorba despre romanele în genul pe care le scrie el. dar cum i-ai putea spune treaba asta lui balzac, de exemplu?

  7. nu i-ai putea. e oale şi ulcele 😉
    lucrurile sunt mult mai simple, cred eu. ce avem aici e un curs de creative writing şi menirea unui astfel de curs e să-i disciplineze pe cei cu har. nu se pune problema epurării textului de ceea ce-l face să fie literatură. şi totul în sprijinul poveştii, desigur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s