Arhivă pentru aprilie, 2010

Văd cum clipeşte bara asta verticală care mă îndeamnă să scriu câteva rânduri despre romanul lui Petru Cimpoeşu, „Simion liftnicul (roman cu îngeri şi moldoveni)”. Nu mă prea pot urni, pentru că sentimentele sunt diverse.

Mi-a plăcut foarte mult stilul în care a fost scrisă cartea. E un contrast foarte plăcut între construcţia minuţioasă şi umorul care, de obicei, se pretează la stiluri mai frivole. Asta a dat un plus de veridicitate poveştii, savuroasă până-n pânzele albe.

Un bloc comun, din Bacău, pe strada Oilor (fostă Euler), în care unul dintre locatari se blochează în ascensor şi-i uimeşte pe ceilalţi proprietari cu pornirile sale mistice. Despre asta e vorba. De altfel, ultima parte a cărţii e plină de „pilde ale lui Simion”, personaj controversat, pantofar de la parter care, într-o zi, hotărăşte să se izoleze în lift. Noua lui casă le provoacă celorlalţi locatari (cu nume dintre cele mai ciudate: Evlampia, Temistocle, Alis, Pelaghia, Eftimie, dar şi Ilie, Ion-şeful-de-scară, Vasile şi Gheorghe) în primă fază uimire şi nervozitate, în a doua fază – o plăcută surpriză, pentru că Simion, asumându-şi postura de înger de scară, are pentru fiecare o vorbă bună, un sfat revigorant ori o pildă lămuritoare. După 2 săptămâni de ascetism, Simion dispare, zvonindu-se ba că a emigrat, prin Loteria vizelor, în SUA, ba că s-a mutat la rudele sale, în Bârlad, ba că s-a retras la o mănăstire. Cursul vieţii fiecăruia îşi urmează traseul firesc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Romanul e mai mult decât atât, fireşte. E plin de metafore care au drept ţintă viaţa cotidiană în primii ani de după ceauşism, e condimentat cu episoade sporadice de prostie omenească (Ilie îşi reasamblează motocicleta în apartament, iar în momentul în care încearcă să o pornească, vecinii, adunaţi la etajul 8 ca să discute cu Simion, cred că e vorba despre un cutremur şi se reped, orbeşte, pe scări, călcând totul în picioare), e o aluzie perpetuă la lipsa de repere în societatea complet debusolată (oamenii îşi pun toate speranţele la loto, spre pildă) etc.

Vorbesc despre sentimente amestecate pentru că, dincolo de toată frumuseţea cărţii, există perpetuu un gust amar pe care ţi-l lasă micimea omenească, prostia candidă şi puseurile puerile de orgoliu ale unor oameni care văd în blocul lor de locuinţe reprezentarea în mic a întregului Univers. Adică nombrilismul ca instinct de supravieţuire şi idioţia ca şmecherie ieftină. Simpatică, e drept, dar tot ieftină. Băcăuanii din poveste sunt inocenţi, dar duplicitari, inculţi, dar bovarici, cumsecade, dar ineficienţi. O Românie în mic, de fapt. Cu atât mai surprinzătoare, cu cât se dezvăluie mai mult şi mai adânc.

O carte frumoasă, comică, revigorantă. O lectură plăcută.

(Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul, 308 p., ed. Polirom, 2007)

M-am apucat de Stephen King cu o oarecare sfială, care n-a fost provocată de ideea că mă întâlneam cu unul dintre cel mai bine vânduţi autori contemporani, ci mai ales de persistenţa unei anumite prejudecăţi, conform căreia tot ceea ce ţine de zona SF, fantasy, horror se află, oarecum, într-o „margine” a literaturii.

De aceea, prima carte scrisă de King pe care am ales s-o citesc este „Misterul regelui. Despre scris”, care nu e un roman propriu-zis, nici carte de memorii (deşi seamănă cu aşa ceva), ci o incursiune sinceră şi deschisă în lumea creaţiei autorului.

Mi-a plăcut mult partea de CV deşi, aşa cum spuneam cuiva, unele referiri prea dese la visul american (puştanul nedisciplinat şi obrăznicuţ care ajunge star) mi se par, deja, obositoare. Stephen King a avut ceea ce aş numi an ordinary american life, ce s-ar traduce prin: copilărie zbuciumată, tinereţe alimentată cu alcool şi droguri (autorul ne şi spune, la un moment dat, că a trebuit să-şi scrie una dintre cărţi avându-şi nasul înfundat cu bucăţi de vată, ca să oprească sângerarea provocată de prizarea cocainei), o căsnicie fericită, construită cu o veche prietenă şi confident de nădejde (cititorul său ideal, după propriile-i mărturisiri).

„Trusa cu scule”, partea care vorbeşte direct despre meşteşugul scrisului, mi s-a părut foarte… hmmm… didactică, însă nu într-un mod supărător. Stephen King are virtuţi certe de pedagog. Ţi-l şi imaginezi, într-o cămaşă cadrilată şi jeanşi, aşezat neglijent pe un colţ de catedră, vorbindu-ţi şi fermecându-te totodată. Nu există secrete, ne spune maestrul. Există doar multă muncă (scris şi citit), la care se adaugă o anumită acuitate a simţurilor, atât de necesară ca să prinzi poveştile care se desfăşoară chiar sub ochii tăi. O simplă plimbare, contemplarea unui fapt banal pot să formeze anumite conexiuni în capul tău, capabile să creeze povestea. Alte regului ale inspiraţiei nu sunt.

Există şi multe ghidări de ordin metodologic. Ni se şi dă o mostră de scriere,, după care ne este prezentată aceeaşi schiţă, modificată (ce va deveni, ulterior, scenariul filmului 1408), tocmai în ideea de a observa că este necesar să treci prin text de cel puţin 2 ori (King recomandă 3 revizuiri) înainte să-i dai drumul în lume. Chestiunile subiective, care ţin exclusiv de gustul literar al autorului, trebuie luate cu precauţie. Adică: înţeleg că o supraîncărcare a textului cu fraze şi explicaţii inutile e nefericită, dar nu sunt pe deplin de acord cu ceea ce aş numi dezbrăcarea textului de metaforă. Stephen King n-are timp de adverbe, spre pildă. Tot ce este în plus faţă de scheletul textului trebuie, în viziunea lui, eliminat. Lucru ciudat, având în vedere că majoritatea cărţilor lui depăşesc binişor 5-600 de pagini… E un fel de utilitarism literar aici; literatura e înţeleasă ca remediu imediat, ca refugiu instantaneu, ca vindecare urgentă. Nu bombă cu efect întârziat, ci scânteie.

Partea ultimă a cărţii vorbeşte despre accidentul pe care King l-a suferit chiar în timp ce scria cartea de faţă. Sunt pagini cinematografice, în care te simţi, cumva, ca într-un serial de televiziune gen „E.R.”… Există şi aici suspans, culoare, dramatism. Ceea ce nu e puţin lucru.

Motivul pentru care mi-au trebuit mai multe zile să citesc cartea n-are de-a face cu volumul în sine. Pur şi simplu s-a nimerit să fie o săptămână mai grea. Şi zic asta ca să nu se înţeleagă că „Despre scris” nu mi-a făcut plăcere. Dimpotrivă. Şi cred cu tărie că lucrul ăsta se datorează şi traducerii lui Mircea Pricăjan (bravos, amigo!), care reuşeşte aici să treacă dincolo de barierele lingvistice şi să transforme în lecţie românească un curs american despre scris. E nevoie de o anumită inventivitate aici, dar mai ales de o con-simţire cu stilul autorului, pe care M.P. l-a exersat deja cu asupra de măsură… Deci, congrats!

Dacă, însă, am vorbit despre gusturile literare ale autorului, aici s-ar putea să am oarecare obiecţii. Înţeleg să-ţi placă William Golding ori Ian McEwan, dar să-l numeşti pe Nelson DeMille un „mare scriitor” mi se pare cam mult… În orice caz, cartea de faţă a fost suficient de plăcută ca să nu-mi pară rău că am citit-o şi îndeajuns de interesantă ca să mă facă, pe mai departe, curios în ceea ce priveşte scrierile lui Stephen King. Ceea ce e, cred, rostul oricărei cărţi de pe lumea asta. Aşa că, yay!

(Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, 288 p., ed. Nemira, 2007)

Tind să observ, la tot mai multe dintre cărţile autorilor contemporani, o intenţie palid moralizatoare a poveştii. Scriitorii de azi, mai mult sau mai puţin valoroşi, nu istorisesc doar de dragul de a spune o poveste. Totul trebuie să aibă un tâlc, ascuns sau nu. Şi nu vorbesc aici de mesajele isteric-profetice ale unui Dan Brown ori de misticismul de mall al lui Paulo Coelho. Există o categorie de autori care cred că menirea lor pe pământ e aceea de a deschide ochii oamenilor în probleme de etică ori comportament social.

Mie aşa mi s-a părut cartea lui Mitch Albom, Încă o zi. Povestea lui Chick Benetto, un bildungsroman foarte concentrat, vorbeşte despre ocazia nesperată a acestuia de a-şi reîntâlni mama, moartă de ceva vreme, într-o atmosferă propice reparării greşelilor din trecut. Chick încearcă să se sinucidă (părăsit de nevastă, de copii şi fără speranţa vreunui viitor mai luminos), moment în care, halucinaţie sau nu, se trezeşte lângă mama lui, Posey, ca şi cum acesta ar fi cel mai firesc lucru din lume. Nu lipsesc micile inserturi despre viaţa unei familii americane tipice (aşezată în jurul mesei de amiază, când tatăl autoritar critică mâncarea gătită de soţie, raporturile ciudate între fiu şi părinte, viaţa dublă pe care tatăl lui Chick o duce lângă o altă femeie, într-o altă parte a oraşului, fără ştiinţa familiei ş.a.m.d.). Chick pare să-şi ceară scuze, pe tot parcursul rememorării vieţii, mamei lui, lângă care nu a fost de fiecare dată când acest lucru ar fi fost necesar.

Habar n-am dacă intenţia autorului a fost aceea de a se împăca retroactiv cu propria mamă. Cert este că se simte de la o poştă că, deşi e construită ca un inventar al momentelor ratate cu cei dragi, cartea sugerează banalul fapt că nu ne ştim bucura suficient de oamenii pe care-i iubim. Că dragostea lor necondiţionată ni se pare atât de normală, încât nu merită nici întreţinută în vreun fel, nici recompensată prin alte moduri. Luăm, carevasăzică, totul de-a gata, ca şi cum am fi privilegiaţi, şi fără să ne gândim că fiecare sentiment investit de altul în noi reprezintă o adevărată binecuvântare.  Clişee. Însă scrise frumos. Nu pot reproşa ceva stilului lui Mitch Albom decât… „americanizarea” lui. Adică e suficient să spun că ecranizarea poveştii lui Chick a fost produsă de celebra (mi se spune pe coperta a patra) Oprah Winfrey…

Se citeşte uşor, poţi să ai chiar şi punga de popcorn în braţe, de Cola nici nu mai vorbesc. Numai că, după ce o închizi şi te gândeşti 15 secunde la ea, constaţi că nu te-a învăţat nimic nou. Ştii şi tu că oamenii pe care-i iubeşti merită toată aprecierea ta. Şi că faci tot posibilul să nu-L mânii pe Dumnezeu refuzându-le afecţiunea. Sau nu?

(Mitch Albom, Încă o zi, 216 p., ed. Humanitas Fiction, 2008)

Se spune despre „Marea, marea” că ar fi cea mai importantă carte a scriitoarei Iris Murdoch. Romanul, apărut în 1978, a şi fost distins cu Booker Prize.

Judecând după viteza cu care am citit voluminoasa carte (672 pagini), s-ar putea spune că şi mie mi-a plăcut enorm. Nu e departe de adevăr, însă eu, fiind un fan deja declarat al autoarei, n-am simţit, în cazul acestui roman, o plăcere mai mare decât citindu-i-le pe celelalte cinci despre care am scris pe blog. Adică, din punctul meu de vedere, e la fel de bun pe cât sunt şi celelalte romane ale lui Iris Murdoch.

Charles Arrowby, o celebritate în lumea teatrului, se retrage într-o casă cu etaj, pe malul mării, pentru a-şi trăi bătrâneţea în tihnă. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Aflat în acest loc, Charles este pur şi simplu invadat atât de amintirile care nu-i dau pace (copilăria, relaţia cu părinţii, cu mătuşa Estelle, cu vărul său James), cât şi de personaje care fie păreau să fi ieşit cu totul din viaţa lui (Rosina, Lizzie, Hartley – marea lui dragoste), fie îşi fac apariţia într-un mod neaşteptat (Titus). Charles descoperă surprins că Hartley locuieşte în acelaşi sat şi că este căsătorită cu Ben, care se va dovedi a fi un om de o gelozie patologică. Arogându-şi rolul de salvator al lui Hartley din ghearele soţului gelos pe trecutul soţiei sale, Charles o ademeneşte pe Hartley şi, sfidând toate sfaturile venite de la ceilalţi locuitori ai casei, decide s-o păstreze doar pentru el, în ciuda voinţei ei. Charles consideră, într-un delir egoist, că Hartley nu-şi cunoaşte interesul adevărat şi că, deşi ea spune mereu că locul ei e lângă soţ, cel mai bine e ca, într-un semi-prizonierat, ea să-şi dea seama că el e bărbatul ideal pentru viitorul ei. Titus, fiul ei adoptiv, se ataşează de Charles (viceversa e de asemenea valabilă), însă îşi găseşte sfârşitul înecat. Charles decide într-un sfârşit s-o elibereze pe Hartley, care hotărăşte să plece cu Ben în Australia (sau, cel puţin, să dea de înţeles acest lucru).    

Asta ar fi, pe scurt, povestea cărţii. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, despre un roman al lui Iris Murdoch nu poţi vorbi în câteva rânduri. Există mult mai multe personaje, prinse în intrigi vechi şi totuşi foarte actuale, pasiuni mocnite şi răzbunări ciudate. Peste toate acestea, marea, un martor imens şi tainic, se comportă ca un suveran al locului, care leagă şi dezleagă destine, într-o muţenie deseori exasperantă. Marea poate fi, pe rând, prieten şi duşman, ajutor nesperat şi criminal feroce, calm imperturbabil sau furie sălbatică.

Un lucru ţin să remarc la această carte: există un fel de mitizare exagerată a poveştii. Acest lucru nu derivă doar din simbolistica pe care Charles o ghiceşte în fenomenele din jurul său (monstrul marin, focile prietenoase ori şoaptele valurilor), ci şi în modalitatea uşor neverosimilă în care personajele comunică. Nu înţeleg de ce eroii cărţii, contemporani cu noi, comunică atât de des prin misive, în loc să aleagă calea telefonului, spre pildă. N-ar fi scăzut cu nimic intensitatea trăirilor dacă personajele ar fi fost mai prietenoase cu tehnica modernă. În „Marea, marea” totul pluteşte. Până şi intriga aproape de basm (răpirea şi sechestrarea femeii iubite în micul palat de pe malul mării) pare creată pentru a face legătura între mitologie şi viaţă reală. Există o trecere lentă de la fantezie la palpabil, de la fabulaţie la veridic. Dar ăsta e un lucru pozitiv. Până la urmă, tocmai în asta constă farmecul cărţilor lui Iris Murdoch. Inepuizabila Iris Murdoch. Nesfârşita Iris Murdoch.

(Iris Murdoch, Marea, marea, 672 p., ed. Polirom, 2003)

Ţi-s paginile groase, Dilecto, habar n-ai / Ce greu se-ntoarce fila, ce tare-aş vrea să stai

Ce multe panglici albe ţi-aş prinde-acum în păr / Ce tare-aş vrea să-mi sameni ispita într-un măr

Pe care-l muşti cu dinţii de-un luciu cristalin / Sub pudra feţei tale, din praful cel mai fin

Ţi-s tălpile înfipte-n covorul ăl persan / Pe care-l moşteniseşi de la Omar Khayyam

Şi-acum îţi scrie versuri, deşi trecut-au anii / Poetul ăstor vremuri. Îl ştii? E Soviany

Octavian, cum care? Bătrânul ostenit / Care creează strofe din aur, din granit

Care promite marea din degetul lui mic / Şi-ţi desenează calea prin fire de batic

Care-ţi declară veşnic că alta ca mata / Prin Orientul mare, prin munţi ori la Fahtaa

N-a mai găsit vreodată. Dilecto, tu să ştii / Că astea nu-s doar slove. Chemarea inimii

îl prinse-n mreje lucii. Nici gând de-a mai scăpa / De rochiile matale, de gura ce n-avea

O clipă de restrişte. Că-ndată începea / Jocul viclean din pulpe, perdea cu peruzea

Smaraldul din privire şi-un vesel evantai… / Se-ngemănează toate-n răpirea din Serai

Eşti curva orientală, moravuri ţi-s străine / Că numai răsfăţată te simţi un pic mai bine

Şi, totuşi, printre lacrimi, tu poţi să recunoşti / Că nu exişti pă lume, că n-ai palat cu oşti

Ţi-aduci aminte-ndată că tu nu eşti decât / Un personaj de fală, ca lanţul prins în gât

Cu pandantiv gigantic, din aur alb, masiv / Pe care scrie tainic, discret şi evaziv

Că te iubeşte liber, sfidându-şi toţi duşmanii / Un braşovean pur sânge, un nene:  Soviany.

(Octavian Soviany, Dilecta,  56 p., ed. Cartea românească, 2006)

Mi se întâmplă uneori să cumpăr două cărţi, de doi autori diferiţi, care să trateze probleme similare sau să aibă ca punct de pornire cam acelaşi decor. Aşa am păţit atunci când am cumpărat „Animal pe moarte” (Roth) şi „Castelul de nisip” (Murdoch), ambele tratând (însă foarte, foarte diferit) povestea unui profesor matur care are o relaţie cu o don’şoară…

Aşa mi s-a întâmplat şi acum, când am cumpărat „Născuţi morţi” (Martin Amis) şi „Pălăvrăgeală pe Nil”, romanul lui Naghib Mahfuz, singurul autor arab care a luat Nobelul pentru literatură. Till now… Despre cartea lui Amis am scris ieri, iar azi, când am citit în întregime „Pălăvrăgeală pe Nil” îi vine rândul şi lui Mahfuz. Amândouă aceste romane au ca… „resursă umană”  un grup de prieteni care, în lipsa altor preocupări mai înalte, se droghează şi pun lumea la cale. Aici se opresc similitudinile. Pentru că dacă în „Născuţi morţi” avem un macabru bine dirijat, în cartea lui N. Mahfuz lucrurile stau cu totul altfel.

Tinerii egipteni care se strâng seară de seară pe un bac sunt instruiţi, sunt fie artişti, ziarişti, fie absolvenţi de litere care, însă, nu sunt deloc preocupaţi de lumea din afara lor. În jurul narghilelei, fiecare dintre personaje are câte o idee despre absolut, însă nu şi despre taxe şi impozite. Singura lor legătură cu exteriorul este bătrânul Amm Abdo, cel care are grijă de amplasament, şi care îi deranjează din când în când aducându-le veşti din ceea ce se petrece pe fluviu sau prin împrejurimi. Tinerii, în schimb, folosesc aceste informaţii doar pentru a-şi construi, într-o stare de transă continuă, alte şi alte concepţii aproape filosofice despre artă, lume, viaţă şi moarte. Citind „reclama” cărţii, am luat de bună descrierea conform căreia protagoniştii se lansează în dezbateri aprinse despre rosturile lor şi ale omenirii, însă discuţiile lor, aşa cum apar în carte, sunt de un diletantism pueril. Nu e nimic profund aici, în afara unui dezgust şi a unui refuz de a se integra în cotidian şi în istoria locului. Grupul de prieteni nu are rolul unui cuib al exorcizării tarelor societale, ci doar pe acela de a face mai suportabilă singurătatea fiecărui membru al lui. Nu vorbim despre o retragere a omului superior din faţa zădărniciilor vieţii, ci despre lene şi lehamite transformate în virtuţi.

Şubrezenia „superiorităţii” lor etice devine concretă în momentul în care, în maşină fiind, ei provoacă un accident în urma căruia un individ necunoscut este ucis. Toată filosofia echităţii şi a dreptăţii divine devine un imens balon de săpun atunci când, într-un acces de eroism feroce, autorii accidentului se hotărăsc să… fugă de la faţa locului! Responsabilitatea devine o simplă problemă de discurs…

Nu ştiu câtă ironie şi cât sarcasm se găsesc printre rândurile acestei cărţi. Cert este că, indiferent de motivaţiile ei, povestea nu m-a convins deloc. Nu m-am simţit legat de niciun personaj (după cum se vede, nici măcar nu le-am putut reţine numele), nu m-am lăsat cuprins de o plăcere nebună, n-am priceput toate aluziile pseudo-intelectuale ale dialogului dintre nişte drogaţi snobi şi nu am vibrat la niciun semn. Aşa încât, cu părere de rău, Naghib Mahfuz rămâne, pentru mine, o enigmă.

(Naghib Mahfuz, Pălăvrăgeală pe Nil, 200 p., ed. Polirom, 2010)

În mod normal, genul ăsta de carte nu mi-ar fi plăcut deloc. Pentru că „temele” dezbătute în romanul „Născuţi morţi” al scriitorului britanic Martin Amis nu se numără printre acelea care-mi suscită interesul: depravare, droguri, dezmăţ, chefuri dezlânate şi actori imbecilizaţi etilic şi nu numai.

Însă, surpriză! Am citit cartea… hmmm, nu pot să zic chiar „dintr-o suflare”, pentru că mi-au trebuit vreo 2 zile să-i dau de capăt, însă pot să spun că mi-a făcut plăcere s-o citesc. Asta se datorează, poate, şi faptului că, deşi e plină – către sfârşitul ei – de macabru şi neverosimil, are şi părţi de un umor straşnic. Nu voi da exemple, pentru că, rupte din context, nu pot stârni nici măcar zâmbete. E genul acela de umor care se naşte pe mai multe paliere, după ce iei cunoştinţă de caracterul personajelor, fizicul lor, apucăturile lor etc.

Conacul Appleseed Rectory devine locul de adunare pentru o gaşcă de prieteni britanici exuberanţi, ca să zicem aşa, cărora li se alătură câţiva americani. Ei vor petrece un weekend împreună, stropit din plin cu băutură, droguri (pe care, în prealabil, le vor testa pe micul Keith, un fel de cocoşat de la Notre-Dame în variantă modernă), sex fără prejudecăţi şi halucinaţii dintre cele mai ciudate. Oricum, fiecare dintre personaje are un background ciudat, smuls parcă din cărţile de psihiatrie. Keith e piticul complexat de înălţimea lui, Giles are o fobie legată de dinţi, Quentin e snobul rasat care însă nu se dă în lături de la cele mai scabroase experienţe, Lucy e curva de serviciu, Skip şi Marvell sunt doi prieteni care, în lipsa femeilor, se mai iubesc şi între ei, Andy e băiatul bine dotat care nu are niciun fel de inhibiţie etc.

Din tot cocktailul ăsta caracterologic se ţese o poveste care nu are un traseu epic bine definit. Totul se rezumă la dezmăţul acestor prieteni, tulburat doar, spre finalul cărţii, de apariţiile meteorice şi misterioase ale unui Johnny, care, în mod direct sau indirect, îi va duce pe protagonişti la pieire. Accidentul auto sau finalul soft-horror al cărţii stau mărturie. E un fel de micro-apocalipsă, fără intenţii pedagogice, accentuată nu doar de păcatele evidente ale acestor tineri ciudaţi şi de urmările evidente ale săvârşirii lor, ci şi de contrastul puternic între viaţa tihnită a unei vechi moşii englezeşti (în care, ca într-o redută, mai există doi bătrânei terorizaţi de tineretul decăzut) şi rebeliunea noilor generaţii, lipsite de conservatorism şi pornite să demoleze totul, fără a fi sigure că au cu ce-l înlocui.

O carte weird, dar în sensul bun. Insanely funny? Cam aşa ceva…

(Martin Amis, Născuţi morţi, 360 p., ed. Polirom, 2004)