Bombă cu alt efect

Posted: 2010/03/26 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Romanul „Roşu ucigaş” a apărut în colecţia Cotidianul, care şi-a încetat apariţia odată cu sosirea triumfală la conducerea publicaţiei a lui Cornel Nistorescu, personaj care, pe mine unul, mă fascinează şi mă dezgustă deopotrivă. Dar nu despre asta e vorba. Deh, derapaj de idei, cum numai la mine găseşti…

Autorul olandez Jeroen Brouwers descrie, cu inaderenţa specifică celor care au trăit pe piele lor teroarea, experienţele trăite pe vremea când era un simplu băieţaş, închis împreună cu mama şi bunica lui într-un lagăr japonez („destinat” doar femeilor şi copiilor lor de până în 10 ani), în timpul celui de-al doilea război mondial. Teme de acest fel se regăsesc cu frecvenţă mare în literatura secolului trecut, iar J. Brouwers nu-mi pare a aborda vreo metodă nouă în descrierea in-your-face, cu scop cathartic, a unor astfel de vremuri. Sărăcia lexicală a romanului îmi pare a fi legată de austeritatea trăirilor care fac obiectul povestirii. Trebuie să fii un foarte mare talent ca să poţi transforma urgia într-o frumuseţe picturală (mă gândesc automat la Roberto Benigni şi filmul său „La vita e bella”). Nu e cazul aici. Minimalismul descrierii torturilor e un fel de dispensare rapidă de datoria morală de a dezvălui urmaşilor, pedagogic, ororile pe care ei nu mai trebuie să le repete. Aflăm despre faptul că un paznic japonez leagă în lesă o femeie despuiată şi o pune să se comporte ca un câine, inclusiv să miroasă rahaţii din curtea închisorii, că o metodă de tortură e obligaţia de sta nemişcat(ă) 24 de ore, în pielea goală, în picioare, în timp ce 4 carabinieri au ţevile îndreptate înspre tine, că deţinuţii sunt obligaţi să facă pasul broaştei prin curte şi să scoată sunete adecvate („oac, oac” adică) etc. Cunoaştem. Fenomenul Piteşti a avut din fiecare câte puţin. Ba încă şi mai mult. 

Punctul central şi greu explicabil al cărţii este relaţia autorului (ajuns la maturitate) cu mama lui. Moartea acesteia îi prilejuieşte memorialistului reîntâlnirea cu amintirile din lagăr, evenimente pentru care, inexplicabil, autorul îşi blamează mama. Şi totuşi, nu e inexplicabil. E vorba de o simplă psihologie, nu mai puţin vinovată, a victimei, care refuză să vadă în chinul celor apropiaţi o problemă exclusiv personală a acestora. Micul Jeroen asistă la un episod în care mama sa este bătută crunt pentru că a îndrăznit să ascundă în sutien şi chiloţi câteva kilograme de orez, pentru a-l hrăni pe el, după cum avea să-i mărturisească ulterior. După acest episod, ca să nu simtă povara remuşcărilor pentru că mama lui suferea şi din cauza lui, autorul dezvoltă o repulsie faţă de aceasta. Şi asta pentru că nu vrea să se simtă vinovat de bătăile administrate mamei lui, atunci când le încasează din pricina lui. Greutatea de a-şi asuma încă o suferinţă (care nici măcar nu-i e provocată lui, ci mamei sale), în loc să-i anime compasiunea, îl face s-o urască pe femeia care i-a dat viaţă. Momentul morţii mamei lui, survenit când autorul este deja în vârstă, iar ororile lagărului sunt parte a trecutului, nu reprezintă pentru fiul ei nimic altceva decât încheierea definitivă a socotelilor cu ea. Ura se estompează numai după o rememorare, fie şi sumară, a traumelor, şi după învinuirea (absurdă dpdv logic, însă explicabilă psihologic, a) mamei. Încă o dovadă că tragediile nu taie doar în stofa realului, ci mai ales în cotloanele nebănuite ale minţii, locul în care dragostea de fiu e confiscată de isteria celui care nu vrea să se ştie vinovat cu nimic de chinul provocat apropiaţilor.

Un minus pentru traducerea superficială („panica care”) şi pentru redactarea defectuoasă („neânchis”).

(Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, 112 p., ed. Univers, colecţia Cotidianul, 2006)

Anunțuri
Comentarii
  1. întocmai. ce-am mai subliniat eu: „neâncredere”, „facă ca”, „noi trăisem” etc. etc. varză de toamnă! deh, ediţie sprijinită de poşta română :))

  2. danboeriu spune:

    Asta cu „noi trăisem, făcusem” etc. nici n-am mai amintit-o, deşi exemple de genul ăsta existau în carte cu duiumul! Am văzut deja de n ori treaba asta şi mă enervează de fiecare dată. Cum dracu’ sună „noi rămăsesem”?! Mă bate gândul că jenanta confuzie va deveni normă în curând, în buna tradiţie a DOOM-urilor de a institui ca lege (sau măcar ca „variantă acceptată”) orice aberaţie a limbii vorbite.

  3. S B spune:

    Cautam ceva si am dat de blogul tau in noua forma. Iata, mi-am zis, o forma temeinica de a face lucruri pentru care oamenii vor fi oricand pregatiti sa te lase in pace. Nu-mi pot reprima iluzia de a fi fost si eu pricina (detestabila desigur) pentru care cineva si-a reziliat (politic-os) contractele cu poticnelile venale ale unor gladiatori tembeli. Vezi acum bine ce gust salciu are „femeia” pe care ai poftit-o atat si pe care ai condus-o la vreme acasa atunci când (cu prima ocazie)era gata-gata sa-ti urce in pat…
    Asta nu inseamna ca imi inchipui ca am salvat ceva. Eu stiu bine ca tot ceea ce salvezi azi iti va aduce aminte maine de cel care esti și pe care, desigur, va trebui curand sa-l ingropi.

  4. danboeriu spune:

    @ S B
    Mesajul e atât de ermetic, încât a trebuit să-l citesc de vreo 4 ori până să mă dumiresc cât de cât. Stau mai prost cu descifrarea metaforelor şi asta nici măcar nu mă miră. Explicaţia ar fi aceea că trăiesc atât de des şi de pătimaş în lumea unor iluzii prosteşti, încât acestea s-au transormat în sângele şi limfa mea. Şi, aşa cum nu-ţi pui la îndoială existenţa bătăilor inimii, întrucât ŞTII că ele sunt acolo, la fel nu disociez, în jurul meu, între poezie şi piatră.
    Nu trebuie să vă subestimaţi. Aţi avut cu siguranţă un rol în această dulce alienare. Nu vi-l contestă nimeni. Ar fi ridicol. Iar în ceea ce priveşte rezilierea unor contracte, vă spun, de la înălţimea absolventului de drept care sunt, că nimic nu împiedică părţile contractante să dea naştere unor noi raporturi între ele, făcând abstracţie totală de motivele care au dus la fisura iniţială. Doriţi să semnăm un antecontract, ca să fiţi sigur de reuşita ulterioară? N-am nimic împotrivă.
    Cât despre femeia care era gata-gata să-mi sară în pat, eu zic că important e rezultatul final, şi anume acela că fiecare dintre cei doi a a juns, la sfârşitul serii, în propria casă. Singur. Singură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s