Priviţi-mă! Citiţi-mă! Iubiţi-mă!

Posted: 2010/03/22 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Una dintre cele mai proaste cărţi pe care le-am citit până acum este „Viaţa unui om singur”, a lui Adrian Marino.

Acest fapt e cu atât mai surprinzător cu cât eu sunt un mare amator de literatură confesivă, de memorialistică şi diaristică. Însă tomul impresionant (numai prin volum) al cărturarului ieşean paraşutat în Cluj este descumpănitor.

În primul rând, nu am înţeles nici acum care a fost scopul real al acestei cărţi şi, mai ales, de ce autorul a ţinut ca aceste memorii să-i fie publicate la 5 ani de la decesul lui. Nu vreau să mizez pe ideea laşităţii, atât de vehiculată în presa din ultima vreme, referitor la apariţia cărţii, însă teribilismele jenante şi veninul purulent al tonului nu justificau eleganţa unui astfel de mister de nepătruns. Şi nici nu cred că întreaga carte se reduce la a-i înjura pe cei (nu puţini!) care nu i-au apreciat calităţile intelectuale sau meritele de cercetător al ideii de literatură.

Cartea se constituie într-o eternă tânguială pe marginea neînţelegerii cu care autorul a fost primit în lumea culturală ori literară românească. Şi cred, cu toată convingerea, că Adrian Marino a suferit de masochism: i-a plăcut la nebunie postura de geniu neînţeles, de „neomologat” deschizător de drumuri. Alex Ştefănescu scrie foarte corect despre Marino în Istoria… sa, referindu-se la obsesia autorului clujean de a i se recunoaşte pionieratul în diferite materii (hermeneutica lui Eliade ori biografia lui Macedonski): criticul literar spune că primordialitatea nu înseamnă neapărat şi calitate ori valoare; e ca şi cum ar trebui să-i fim recunoscători lui Bolintineanu că a scris înaintea lui Eminescu despre… Lună! 

Marino e egoist, egocentrist, narcisist şi nedelicat. Toate personalităţile culturale cad victimă dispreţului său, din diverse motive. Cu puţine excepţii (Sorin Antohi, Stelian Tănase, Ana Blandiana ş.a.), autorul îi dispreţuieşte cu dărnicie pe toţi aceia care fie nu-i împărtăşesc convingerile, fie nu-l aclamează pentru meritele sale incontestabile. Din punctul meu de vedere, singurele motive pentru care A. Marino ar trebui respectat sunt detenţia şi instituirea domiciliului obligatoriu (în Lăteşti, Bărăgan). În rest, activitatea sa editorială (despre care repetă de nenumărate ori că e şi cea mai cea, şi cea mai tradusă în străinătate, şi cea mai serioasă, şi cea mai documentată), nepusă în discuţie aşa cum şi-ar fi dorit autorul (din motive, poate, evidente), dă naştere unor frustrări inimaginabile pentru un om care, totuşi, susţine că a trăit o viaţă întreagă în lumea spiritului.

Foarte interesant e şi modul în care Marino se dezice de literatură. Singur declară că nu-i place ficţiunea, că nu citeşte mai deloc literatură ori critică literară. Cu toate acestea, se arată consternat că unuia şi altuia (Cornel Regman, Nicolae Balotă) li se acordă premii literare! Păi… ori citeşti literatură şi critică, şi atunci te exprimi în cunoştinţă de cauză, ori nu citeşti aşa ceva şi prin urmare n-ai de unde şti cine merită aprecieri şi cine nu. Simplu! Şi de-ar fi numai atât…

Sunt greţoase referirile la Noica, la Păltiniş (deşi, aşa cum arăta Liiceanu într-o scrisoare deschisă către Pleşu, Marino s-a gudurat pe lângă Noica, în aceeaşi măsură în care-l lingea pe Dumitru Popescu-Dumnezeu), la mafia editorilor, care i-ar sabota creaţia, la politica postdecembristă care, vezi dumneata, nu-l merită, pentru că el este, cu o cochetărie scandaloasă, „naiv” şi prea bun pentru marasmul ideologic etc. E mizantrop declarat, ursuz fără remuşcări, izolat benevol (un capitol se şi cheamă „Izolarea definitivă”, ca-ntr-un film prost pentru adolescenţi tâmpiţi), însă un spirit luminat, pe care contemporanii nu-l merită. Conchid că, poate, Marino nu s-a născut nici în locul, nici la timpul potrivit.

Cartea e foarte prost scrisă. Autorul are greşeli jenante de stilistică, de aşezare a gândurilor în ordine, de coerenţă. Abundenţă de ghilimele al căror rost, evident, autorul nu-l pricepe (ajunge să pună între ghilimele chiar şi sintagma „pe cuvânt de onoare”! Ce mostră de umor involuntar şi de ironie revelatoare…), exprimări absurde de genul „o nedreptate profund neonestă” (există şi nedreptate… onestă?!), virgule între propoziţii principale şi completive directe, lipsa preopoziţie „pe” când e vorba de acuzativ, citarea eronată a unor titluri („Apel la lichele”, în loc de „Apel către lichele”) etc etc. Catastrofă. 

Şi, după ce că volumul e doar un imens auto-pupat în dos, autorul mai are şi… inadecvarea (ca să folosesc eufemisme) să declare, către finalul cărţii (p.518), următoarele: „Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea” sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente”. Toata atributele acestea i se potrivesc, ca o mănuşă, lui Adrian Marino.

Aş putea continua mult şi bine să vorbesc despre cartea asta, însă nu vreau să plictisesc. Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… Cartea e tristă, foarte tristă, însă nu pentru că simţi o sim-patie cu trăirile autorului, ci pentru că îţi dai seama, uluit şi resemnat, că pe unii cultura nu i-a ajutat la nimic. La absolut nimic.

O carte pe care n-o voi reciti niciodată.

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, 528 p., ed. Polirom, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. Maya spune:

    De ce a dorit sa-i fie publicata cartea dupa moartea lui ? Eu cred ca ti-ai raspuns singur , prin acest post.Isi stia valoarea si nu ar fi acceptat critici la care sa fie nevoit sa raspunda
    …pueril , dar asa vad eu.

  2. Maya spune:

    am uitat sa pun glilimelele de rigoare pentru valoare 🙂 , sa fim in ton cu cartea!

  3. danboeriu spune:

    @ maya
    E tocmai „viţăvercea”, cred eu. Marino dă impresia (printre rânduri, of course) că-i plăcea la nebunie să fie contestat. E şi asta o modalitate de a-ţi inflama egoul: să crezi că valoarea ta e atât de mare, încât rezultatul muncii tale nu e accesibil oricui; iar lumea fiind populată de mediocrităţi, e firesc ca aceştia să nu guste aurul din operele lui Marino. Personajul e absolut dezgustător. Era, adică…
    Deci tot nu ştiu de ce şi-a publicat postum acest testament urât, urât.

  4. M.G. spune:

    S-ar putea ca această carte să nici nu fie scrisă (în întregime) de Adrian Marino. Din cîte am citit eu, nu se întrezăreau la el premisele unor greşeli de stilistică, nici ale unei incoerenţe. Se pot citi, spre comparaţie, lucrările sale din ultimii ani: „Al treilea discurs: cultură…” şi „Pentru Europa…’. O fi vreo conspiraţie la mijloc sau omul a luat-o razna tocmai cînd se pregătea de plecare. Oricare ar fi realitatea, tot a lăsat ceva bun în urmă, astfel că omul nu poate fi în nici un caz ignorat pe motiv de egoism, narcisism, invidie etc. chiar dacă i se potrivesc mănuşă.

  5. danboeriu spune:

    @ M.G.
    Eu îmi asum, deocamdată (şi-o pun pe seama imaturităţii, să zicem), faptul că atunci când un autor este detestabil tind să devin mai exigent cu conţinutul operei sale. De aceea, spre pildă, nu-mi place absolut deloc (în sensul că nu-l pot citi pe) N. Breban, deşi sunt conştient că e unul dintre marii romancieri români de secol XX şi început de veac XXI.
    Iar ideea că Marino „tot a lăsat ceva bun în urmă” e discutabilă. Dacă Alex Ştefănescu îi conferă vreo 7 pagini în „Istoria…” lui, N. Manolescu, în schimb, nu-i dedică nici măcar un rând în „Istoria critică…” (îi aminteşte doar numele pe o listă a autorilor de dicţionar, adică a acelora care nu se disting prin nimic altceva decât o vagă notorietate).

  6. ALex spune:

    Dane, eu zic totusi sa lasi deoparte decizia de a nu mai reciti vreodata aceasta carte. Peste cativa ani, poate vei reusi sa intelegi mai mult din ea, trecand peste reactiile umorale pe care ti le-a provocat (v. Noica). Nu am vreo intentie sa polemizez, dar parerea mea este cu totul alta: e una dintre cele mai profunde carti scrise in ultimii douazeci de ani. Nu intru in amanunte, ca nu e locul potrivit…

    • danboeriu spune:

      Mie cartea asta nu mi-a provocat reacţii umorale. La asta se pricepe mai bine chiar autorul, care, în loc să scrie o carte ce să-i lase cu gura căscată pe toţi aceia care l-au contestat de-a lungul vieţii, nu face nimic altceva decât să confirme, încă o dată, că frustrarea acidă l-a ghidat pe tot parcursul traseului său profesional. Cine poate crede o aberaţie de genul aceleia conform căreia Noica avea parte de „îngăduinţă” din partea autorităţilor comuniste (şi cine vorbeşte! Chiar Marino, eternul plimbăreţ pe-afară ante-’89!) pentru ca să-l convingă pe Eliade să-l propună pe Ceauşescu la Nobel? Nu-ţi sună a „Săptămâna pe scurt” din fiţuica „România Mare”?
      Carte profundă? Cu excepţia părţilor în care Marino reuşeşte, totuşi, să se vadă bine în oglindă (foarte puţine pasaje), restul cărţii e o justificare (pe care nu i-a cerut-o nimeni, de altminteri) pentru ignorarea autorului de către lumea culturală românească (fără să-şi pună vreodată problema că, poate, nu e chiar atât de valoros pe cât se crede). Mă şi gândeam că „Viaţa unui om singur” poate fi una din dovezile faptului că valoarea şi orgoliul se află, de cele mai multe ori, într-un raport de inversă proporţionalitate. Urâtă carte.

  7. Inima-Rea spune:

    Toate-ar mai fi cum ar mai fi, dar asta-i culmea!
    „Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… ”
    Mie-mi face impresia unei autodefiniţii involuntare – şi comice, în consecinţă – sintagma „delirul megalomanic al unui frustrat cultural”.
    Altminteri, „cele 3 minute” ţin de o golănie cu ştaif, care-i normal să se simtă lezată de dispreţul lui Marino – prin solidaritate, simpatie, empatie, ce-o mai putea fi ploconeala faţă de vituperaţii şi adînc-jigniţii capabili să ceară şi deshumarea lui Marino, pentru a se stabili – „oficial” – că era măcar senil, cînd a murit. Deşi, cel mai bine-ar funcţiona, în favoarea lor, diagnosticul delirum tremens.

    • danboeriu spune:

      @ Inima-Rea
      Răspunsul dv., pe care nu înţeleg de ce l-aţi postat, din momente ce e şubred rău de tot, face parte din categoria „ba pe-a mă-tii”. Eu zic că, în general, atunci când tolba cu argumente e neliniştitor de goală, ar fi bine să vă abţineţi de la comentarii hormonale sau, şi mai bine, să vă măsuraţi cuvintele. Încercaţi să vă curmaţi degrabă delirul, că altfel e jale…

  8. danboeriu spune:

    @ Inima-Rea
    A se constata că, în timp ce eu vorbesc cu interlocutoarea folosind apelativul „dv.”, doamna/domnişoara consideră că politeţea e un moft. În chestiunea aceasta, da, atât am avut de spus.
    P.S. Încercaţi să citiţi cartea lui Marino cu detaşare, fără „iubiri” şi patosuri preinduse.

  9. Ontopic: N-am citit cartea asta si nici altceva de Marino, am citit doar pareri despre, si pro si contra – si parca cele contra sunt mai convingatoare, coroborate cu toate acele citate denigratoare, de pilda cel despre Calinescu:

    parvenitismul unui «fiu», orice s-ar spune «de slugă». Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui dnei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi se răzbună. (p. 345)

    (afaik mama lui G. Calinescu fusese intr-adevar servitoare si el adoptat de stapanii ei; dar partea cu „ţiganca pe proprietatea familiei Călinescu” e deja inventie)

    Prin atitudine (suparat pe toti) si mod de atac (in cazul lui Calinescu, sub centura) Marino pare a fi un fel de troll… (sigur, asta nu ii afecteaza valoarea profesionala)

    Offtopic: bine, bine, luciat ti-a raspuns (zici tu) prea taios, dar cu mine ce ai ? Ca n-am avut niciodata nimic de impartit. Zici:

    mewsette is back? cred că-şi roade unghiile bughi, pentru că deja-ţi făcea parastase pe blogul ei…

    Te inseli:
    – blogul ala era in general inofensiv, mai mult poze si filmulete cu actrite de altadata;
    – putinele atacuri de acolo (doar un post-doua) nu contau pentru ca:
    – blogul era (aproape) invizibil
    – mewsette, datorita felului ei de a se manifesta (in starea Hyde, cand trece la atac), mai degraba dauneaza cauzei pe care o sustine
    – mewsette avea pe-acolo si pareri mai cumpanite, mai de bun simt in legatura „terorista”.

    Deci nu m-am bucurat – ca nu aveam de ce sa ma bucur – de stergerea blogului ei.

    Despre rapunsul taios al lui luciat: nu stiu exact ce i-ai scris tu si ce ti-a raspuns ea, cat de iritat era raspunsul, cred totusi ca nu te-a injurat de mama or smth. Incearca sa te pui in locul ei, e normal sa fii neplacut surprins si deci iritat cand cineva complet necunoscut te ia la rost din senin pentru o chestie de care n-ai habar si in care n-ai niciun amestec. Altfel luciat nu e agresiva din fire si cu siguranta ati putea lamuri lucrurile si trece peste, daca ai reusit asta chiar in cazul Lorenei, care e mai degraba varsatoare de sange, uneori nevinovat.

    Btw, pana la urma se pare ca trickster-ul ala de la isuciu nu era mulliganoglu (cum crezusem eu), caci si-a mutat teatrul de operatiuni la un prieten al lui mulliganoglu, Wandering Elf, si l-a exasperat si pe acela – vezi aici si aici – acolo a jucat rolul lui Marius Chivu de la Dilema.

    Ai intrebat „de ce e infamant să fii confundat cu Vali Florescu.” Pentru ca asta venea la pachet cu acuzatia nedreapta de „butic familial” si de autopromovare mascata, dat fiind ca, printre sutele de carti despre care a scris, luciat scrisese si despre cateva traduse de Vali Florescu si despre o carte a lui T.O. Bobe, sotul ei, unul dintre cei mai buni scriitori „tineri”. Pana la urma insa pana si Alex Leo Serban a trebuit sa recunoasca faptul ca luciat nu e Vali Florescu.

    • danboeriu spune:

      ontopic: dacă ai încredere în corecta judecată a celor care au criticat cartea, cred că e mai bine să n-o citeşti. mie aproape îmi pare rău că mi-am pierdut timpul cu această plângere postumă amestecată cu scuipat la adresa celor care nu l-au pupat în dos pe cărturarul marino. deci, nicio pierdere dacă treci pe lângă „viaţa unui om singur”. pe bune.

      offtopic: n-am nimic cu tine (geeez, sună a reglare de conturi!) şi-mi cer scuze dacă te-a ofensat postarea mea pe blogul lui isuciu. ştiam (aflasem, adică) de faptul că există nişte răfuieli între tine şi mewsette şi n-am făcut decât să-mi exprim o părere plictisită în legătură cu un subiect care, s-o spun p-aia dreaptă, nu mă pasionează foarte tare. însă: ştiu că sunt relaţii tensionate între apărătorii luciatei, pe de o parte, şi cei care-o contestă în continuare, deşi blogul ei şi-a dat obştescul sfârşit cam de multişor. în prima categorie eşti tu, un oarecare mulligan nu-ştiu-cum, un elf. dincoace sunt mewsette, alş şi isuciu. asta ştiu eu, ca un profan ce mă aflu! eu, ca posesor al unui blog despre cărţi (deschis muuuult după ce terorista închisese prăvălia), am postat la un moment dat o chestiune pe blogul lui isuciu. booon. de aici încolo, from my point of view, lucrurile au luat-o razna. nu pot să fac altceva decât să trag concluzia că, în mintea celor care o adulează în continuare pe luciat, a posta un lucru oarecare pe blogul unui „duşman” al distinsei cititoare constituie, în sine, o crimă. drept care mi s-a „împrumutat” numele în scopuri puerile şi s-au postat diverse chestiuni pe blogul lui isuciu, ca şi cum ar fi venit din partea mea. nu mă deranjează infantilismul cronic al unora, însă mă calcă pe nervi să stau să scriu dezminţiri pentru că un oarecare imbecil se joacă de-a v-aţi ascunselea pe bloguri, în lipsă de alte preocupări. nu ştiu cine e persoana, nici nu mă interesează, vorbesc despre o practică aici. ce-am făcut eu, în situaţia dată? i-am lăsat un offline lucieit în care o rugam, frumos, ca în cazul în care are cunoştinţă despre asemenea practici şi despre persoanele care sunt autorii lor, atunci şi numai atunci!, să încerce o stăvilire a acestor lucruri. nu i-am pus pumnul în gură, nu i-am dat foc la casă, nu am ameninţat-o cu moartea-n chinuri (cum zice lorena lupu). am rugat-o respectuos, dacă-i stă în putinţă, să încerce cumva să curme aceste abuzuri care se fac de către persoane pe care, probabil, le cunoaşte. mi-a răspuns într-un mod halucinant: „cum îţi permiţi aşa ceva, domnule?!”, de parcă-i cerusem să-mi acorde o noapte fierbinte într-un hotel… în fine, sper c-ai înţeles.
      last but not least: îmi place şi acum blogul teroristei (mă rog, părţi din el). poate n-o să mă crezi, dar până şi în momentul în care primeam mesajul de la tine eu citeam gândurile lucieit despre „fata din casa vagon” a anei maria sandu. chiar dacă nu sunt de acord cu toate verdictele de acolo, blogul mi se pare citibil şi, cel mai important, activ (când era…) într-un mod îmbucurător pentru o ţară sufocată de analfabeţi cu ifose. însă persoana lucieit, prin răspunsul pe care mi l-a dat, rămâne (pentru mine ca şi pentru majoritatea celor care o mai caută) o enigmă.
      iar restul acuzaţiilor, cum că ar fi fost vorba de vreun butic familial & stuff, câtă vreme nu le-am formulat eu, nu mă privesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s