Arhivă pentru 2010/03/22

Una dintre cele mai proaste cărţi pe care le-am citit până acum este „Viaţa unui om singur”, a lui Adrian Marino.

Acest fapt e cu atât mai surprinzător cu cât eu sunt un mare amator de literatură confesivă, de memorialistică şi diaristică. Însă tomul impresionant (numai prin volum) al cărturarului ieşean paraşutat în Cluj este descumpănitor.

În primul rând, nu am înţeles nici acum care a fost scopul real al acestei cărţi şi, mai ales, de ce autorul a ţinut ca aceste memorii să-i fie publicate la 5 ani de la decesul lui. Nu vreau să mizez pe ideea laşităţii, atât de vehiculată în presa din ultima vreme, referitor la apariţia cărţii, însă teribilismele jenante şi veninul purulent al tonului nu justificau eleganţa unui astfel de mister de nepătruns. Şi nici nu cred că întreaga carte se reduce la a-i înjura pe cei (nu puţini!) care nu i-au apreciat calităţile intelectuale sau meritele de cercetător al ideii de literatură.

Cartea se constituie într-o eternă tânguială pe marginea neînţelegerii cu care autorul a fost primit în lumea culturală ori literară românească. Şi cred, cu toată convingerea, că Adrian Marino a suferit de masochism: i-a plăcut la nebunie postura de geniu neînţeles, de „neomologat” deschizător de drumuri. Alex Ştefănescu scrie foarte corect despre Marino în Istoria… sa, referindu-se la obsesia autorului clujean de a i se recunoaşte pionieratul în diferite materii (hermeneutica lui Eliade ori biografia lui Macedonski): criticul literar spune că primordialitatea nu înseamnă neapărat şi calitate ori valoare; e ca şi cum ar trebui să-i fim recunoscători lui Bolintineanu că a scris înaintea lui Eminescu despre… Lună! 

Marino e egoist, egocentrist, narcisist şi nedelicat. Toate personalităţile culturale cad victimă dispreţului său, din diverse motive. Cu puţine excepţii (Sorin Antohi, Stelian Tănase, Ana Blandiana ş.a.), autorul îi dispreţuieşte cu dărnicie pe toţi aceia care fie nu-i împărtăşesc convingerile, fie nu-l aclamează pentru meritele sale incontestabile. Din punctul meu de vedere, singurele motive pentru care A. Marino ar trebui respectat sunt detenţia şi instituirea domiciliului obligatoriu (în Lăteşti, Bărăgan). În rest, activitatea sa editorială (despre care repetă de nenumărate ori că e şi cea mai cea, şi cea mai tradusă în străinătate, şi cea mai serioasă, şi cea mai documentată), nepusă în discuţie aşa cum şi-ar fi dorit autorul (din motive, poate, evidente), dă naştere unor frustrări inimaginabile pentru un om care, totuşi, susţine că a trăit o viaţă întreagă în lumea spiritului.

Foarte interesant e şi modul în care Marino se dezice de literatură. Singur declară că nu-i place ficţiunea, că nu citeşte mai deloc literatură ori critică literară. Cu toate acestea, se arată consternat că unuia şi altuia (Cornel Regman, Nicolae Balotă) li se acordă premii literare! Păi… ori citeşti literatură şi critică, şi atunci te exprimi în cunoştinţă de cauză, ori nu citeşti aşa ceva şi prin urmare n-ai de unde şti cine merită aprecieri şi cine nu. Simplu! Şi de-ar fi numai atât…

Sunt greţoase referirile la Noica, la Păltiniş (deşi, aşa cum arăta Liiceanu într-o scrisoare deschisă către Pleşu, Marino s-a gudurat pe lângă Noica, în aceeaşi măsură în care-l lingea pe Dumitru Popescu-Dumnezeu), la mafia editorilor, care i-ar sabota creaţia, la politica postdecembristă care, vezi dumneata, nu-l merită, pentru că el este, cu o cochetărie scandaloasă, „naiv” şi prea bun pentru marasmul ideologic etc. E mizantrop declarat, ursuz fără remuşcări, izolat benevol (un capitol se şi cheamă „Izolarea definitivă”, ca-ntr-un film prost pentru adolescenţi tâmpiţi), însă un spirit luminat, pe care contemporanii nu-l merită. Conchid că, poate, Marino nu s-a născut nici în locul, nici la timpul potrivit.

Cartea e foarte prost scrisă. Autorul are greşeli jenante de stilistică, de aşezare a gândurilor în ordine, de coerenţă. Abundenţă de ghilimele al căror rost, evident, autorul nu-l pricepe (ajunge să pună între ghilimele chiar şi sintagma „pe cuvânt de onoare”! Ce mostră de umor involuntar şi de ironie revelatoare…), exprimări absurde de genul „o nedreptate profund neonestă” (există şi nedreptate… onestă?!), virgule între propoziţii principale şi completive directe, lipsa preopoziţie „pe” când e vorba de acuzativ, citarea eronată a unor titluri („Apel la lichele”, în loc de „Apel către lichele”) etc etc. Catastrofă. 

Şi, după ce că volumul e doar un imens auto-pupat în dos, autorul mai are şi… inadecvarea (ca să folosesc eufemisme) să declare, către finalul cărţii (p.518), următoarele: „Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea” sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente”. Toata atributele acestea i se potrivesc, ca o mănuşă, lui Adrian Marino.

Aş putea continua mult şi bine să vorbesc despre cartea asta, însă nu vreau să plictisesc. Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… Cartea e tristă, foarte tristă, însă nu pentru că simţi o sim-patie cu trăirile autorului, ci pentru că îţi dai seama, uluit şi resemnat, că pe unii cultura nu i-a ajutat la nimic. La absolut nimic.

O carte pe care n-o voi reciti niciodată.

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, 528 p., ed. Polirom, 2010)