Poezia lui Nicolae Prelipceanu miroase a singurătate. Şi dacă sunt gata să subscriu la ideea că, în acest caz, singurătatea nu e un atribut al omului superior, care vede în ea refugiul suprem, la fel de convins sunt şi de faptul că autorul e aproape încântat de apetenţa lui pentru solitudine.
Imaginea cea mai aproape, după capul meu, de esenţa poeziei lui Prelipceanu e aceea a unui ins care stă nemişcat în mijlocul unei pieţe, în timp ce trecătorii mărşăluiesc din ce în ce mai repede lăsându-l, impasibil, în urmă. Ca-n reclamele acelea din anii ’90, unde maşinile prind o asemenea viteză încât conturul lor se topeşte în imaginea unor dâre strălucitoare de lumină. Ca să nu mai zic că mi se pare că cel mai adecvat decor pentru citirea acestor poezii e proiectarea, în spate, pe un ecran imens, a videoclipului „Thank U”, al lui Alanis Morissette.
Există, aici, şi o candoare a dezastrului, o duioşie a tragediei: ” mi-e frică pentru vieţile câinilor / şi ale tuturor animalelor mici / care traversează şoselele // în grămăjoara aceea de carne / şi blană care a fost o pisică / mă imaginez tot pe mine / aşa cum o să mă calce / şi-o să mă macine pe urmă / roţile maşinăriei – / aerul apa şi pământul – / cărora le voi fi o pastă propice / cu mirosul meu putred / cu tot” („eu însumi călcat de o maşină cu mult mai mare”)
La N. Prelipceanu, moartea nu e echivalentul unui sfârşit, ci încununarea unui succes natural, reuşita unei noi nunţi cu rămăşiţele zilei, cu decorul vieţii înseşi. Ratarea acestui final e privită, din nou, cu maximă îngăduinţă. Îţi şi imaginezi că autorul, copil fiind, a fost mângâiat pe creştet după ce a încercat, fără izbândă, să se sinucidă: „a te fi născut a te fi ucis o creangă de nuc / pe vremea când încercai să te spânzuri / de trandafirul sălbatic // ce linişte ar fi fost azi pe pământ / dacă sforicica aceea nu se rupea / şi nici crenguţa cu spini / nu se încovoia” („Ratându-mi sinuciderea la 13 ani pe urmă n-am mai încercat”).
Una dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Singurătate la Oradea”, care exprimă, concentrat, întreaga concepţie a cărţii: „prima oară m-am trezit singur / în mijlocul mulţimii / pe o stradă de lângă Criş / la Oradea / acum 50 de ani şi mai bine // golul de-atunci din suflet nu se mai umple / chiar dacă apele curg şi vuiesc la fel şi acum // două umbre / mă uit după ele / tatăl meu încă tânăr şi viu / şi eu însumi în mijlocul / fluviului de oameni de-atunci / astăzi secat aproape sută la sută”.
„Un teatru de altă natură”, o piesă a micilor drame citadine, trăite sub umbra necruţătoare a vremurilor care trec, trec, trec.
(Nicolae Prelipceanu, Un teatru de altă natură, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)
Cu cărţile pe faţă 