Mânca-ţi-aş lirismu’!

Posted: 2010/03/15 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

N-am citit de multă vreme o carte care să mă încânte pur şi simplu datorită stilului. Şi nici nu-l citisem anterior pe Radu Aldulescu, astfel încât întâlnirea cu lumea lui a fost copleşitoare.

Radu Aldulescu face parte din categoria acelor scriitori pe care o mână de critici literari valizi din punctul de vedere al credibilităţii (îl numesc, de pildă, pe Dan C. Mihăilescu) îi aclamează fără nicio reţinere. Am auzit cuvinte mari despre acest scriitor, chiar dacă, pentru mine, el a rămas prizonierul unei anume marginalităţi. Nu-mi puteam imagina că această ignoranţă a mea avea să-mi rezerve, ulterior, o surpriză de proporţii. 

Mirii nemuririi, roman deştept al mahalalei bucureştene, e o bijuterie. Mi-a deschis chiar apetitul pentru recitirea romanului Groapa al lui Eugen Barbu (carte pe care am dat-o gata prin clasa a şaptea, dar din care nu mai ţin minte mare lucru). Există o strălucire metaforică a suburbiei, o splendoare a mizeriei, o voluptate a grobianismului extraordinare în acest roman. Inclusiv modul în care autorul „saltă”, în cursivitatea sa debordantă, de la persoana I la a III-a, folosind toate metodele retoricii marginalităţii, pe care pare că o stăpâneşte la perfecţie, e tonic şi revigorant. Acţiunea nu plictiseşte niciodată, actorii nu obosesc. Limbajul colorat îmbracă fiecare colţ al povestirii, fără a-i diminua din paradoxala prestanţă a puţin-omenescului. Ba dimpotrivă.

Rafael şi Mirela sunt surprinşi, ca într-un bildungsroman concentrat, în evoluţia lor de la primii fiori erotici (ante 1989), până după victorioasa revoluţie din decembrie. E o permanentă luptă pentru supravieţuire (Rafael ajunge din „pedagog” – de fapt, un simplu „străjer” al unei şcoli speciale – la statutul de ziarist al obscurei „Blocada”, în timp ce Mirela va ajunge chiar să-şi vândă – graţie unei avocate înfipte, „doamna Petronela” – unul din cei trei copii unor străini), o zbatere cotidiană între băutul cu băieţii şi căutarea unei slujbe sigure, o trecere bruscă de la sexualitatea ascunsă la futaiul de necesitate (cu madam Ortansa, colega sa de muncă de la şcoală, o huidumă de femeie), precum şi vagi incursiuni în filosofia de viaţă a unor oameni pentru care viitorul cel mai nesigur e ziua de mâine.

În general, nu mă dau în vânt după romanele în care se descrie, cu lux de amănunte, viaţa pegrei, a mahalalei. Însă Mirii nemuririi e atât de captivant sub raport stilistic, atât de rotund în construcţie şi atât de egal ca desfăşurare a acţiunii încât a constituit o reală plăcere. O singură chestiune am a recunoaşte: n-am înţeles exact semnificaţia titlului… Nemurirea e un eufemism pentru lipsa speranţei, iar protagoniştii sunt atât de legaţi de această nenorocire, încât coabitarea cu inexistenţa unui orizont optimist seamănă cu o nuntă involuntară? Beats me…

(Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, 232 p, ed. Cartea Românească, 2006)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s