Cutremurător

Posted: 2010/03/08 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Dacă o să vă spun că şi acum, la mai bine de 10 minute după încheierea lecturii la cartea lui Tolstoi, eu încă mai am frisoane, o să ziceţi că exagerez. Numai că vă înşelaţi. Nu exagerez deloc.

Moartea lui Ivan Ilici, nuvelă a lui Lev Tolstoi, vorbeşte exact despre ceea ce spune şi tilul său: despre moartea unui individ. Numai că de data aceasta accentul nu cade doar (sau nu atât) asupra mărturiei şocante a degradării fizicului, ci mai ales asupra întrebării (care ajunge exasperantă) „de ce?”.

Ivan Ilici are toate datele pentru a fi socotit un model social demn de urmat. Are o slujbă bună (judecător), are o reputaţie neştirbită de om onest şi la locul lui, are o viaţă de familie care, fără a fi perfectă, se înscrie totuşi în limitele unui rezonabil socialmente recunoscut. Rememorându-şi viaţa, pe patul de moarte, Ivan Ilici îşi dă seama că a trăit în conformitate cu toate regulile de convieţuire scrise şi nescrise. Cu alte cuvinte, nu şi-a bătut joc de viaţa lui. A avut o traiectorie ascendentă, dar lină, a respectat toate regulile bunei-cuviinţe, a dat tuturor senzaţia că este un om integru şi moralmente sănătos. Cu toate acestea, durerea cea mai mare pe care o trăieşte Ivan Ilici nu e neapărat cea fizică, ci aceea izvorâtă din necunoaşterea sensului acestui sfârşit. Şi, pentru că finalul vieţii nu e în puterea de înţelegere a nimănui, Ivan Ilici recurge la o logică simplă, menită să-i clarifice sensul existenţei; de aceea, muribundul începe să-şi pună la îndoială întreaga viaţă, nefiind sigur, nici într-al doisprezecelea ceas, că a făcut „ceea ce trebuie”. Văzut din această perspectivă, finalul vieţii îi apare lui Ivan Ilici ca un fel de pedeapsă pentru că nu a ghicit la timpul potrivit calea pe care trebuia s-o urmeze.

Urletul continuu, zgomotul care însoţeşte ultimele 3 zile din viaţa eroului, e cutremurător. Ţi se face piele de găină citind cum, din disperare, Ivan Ilici recurge la acest gest. Ţipătul răzbate printre rânduri, surprinzător şi autentic deopotrivă, aşa cum numai din pana marilor autori poate ţâşni.

O carte care te pune pe gânduri.

(Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 124 p., ed. Humanitas, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. M.G. spune:

    După cîte se pare, cartea chiar poate pune pe gînduri cititorul. Pentru că pune problema sensului vieţii, la care la unii apucă să se gîndească doar atunci cînd (li) se apropie sfîrşitul. Într-un fel e o justiţie sublimă: degradarea fizică pare compensată nesperat de o ascensiune spirituală, de impunerea, la nivel de senzaţii măcar, a sensului… Concluzia personajului, deşi nu surprinde sensul, intuieşte perfect efectul nedescoperirii lui: pedeapsa pentru zisa lui vieţuire conformă şi cu traiectorie ascendentă, revăzută ca o imensă risipire în afara sensului autentic. Într-adevăr, personajul pare că n-a făcut „ceea ce trebuie”, nefăcîndu-şi datoria după cuvintele Ecleziastului: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Aceasta este datoria oricărui om.”

  2. danboeriu spune:

    @ M.G.
    Vă respect punctul de vedere, însă nu ştiu dacă pot fi completamente de acord cu el. Mi-ar fi foarte greu să accept că datoria fiecărui om (şi, în esenţă, datoria vieţii în sine) ar fi aceea de a te teme de Dumnezeu. Mi-e greu să cred în „aroganţa” unui Dumnezeu care-Şi creează o întreagă lume doar pentru a Şi-o putea supune necondiţionat. Mă gândesc că acest mod de gândire, deşi riguros din punct de vedere religios, dezvăluie o eronată raportare a omului la Dumnezeu: tindem să-i atribuim Creatorului defectele noastre. Şi pentru că nouă ne-ar plăcea (ce deşertăciune!) ca aceia pe care-i avem sub pavăza noastră să nu ne iasă niciodată din cuvânt, ne închipuim că şi Dumnezeu „gândeşte” la fel.
    Şi, oricum, mă îndoiesc că Tolstoi avea aşa ceva în gând în momentul în care a scris „Moartea lui Ivan Ilici” (deşi tot el a scris minunate fragmente despre Dumnezeu, în partea finală a vieţii lui), pentru că niciun rând din carte nu face trimitere la frica de Dumnezeu.

    • M.G. spune:

      Domnule Boeriu,

      Nu trebuie să fiţi de acord cu punctul meu de vedere (şi al Ecleziastului) despre „datoria oricărui om”. În acelaşi timp, îmi este destul de greu să identific ce alte posibilităţi raţionale şi convingătoare ar exista în privinţa acestei „datorii”. Unii ar putea crede că „datoria oricărui om” este să muncească, alţii că trebuie să se instruiască plenar citind cît mai mult, iar o categorie aparte ar putea crede că datoria esenţială a omului este să apere drepturile animalelor. Pentru mine, asemenea întreprinderi se situează la un nivel minor şi local, cu o bătaie prea scurtă pentru chiar spiritul uman. De cealaltă parte, cei care cred în cuvintele Ecleziastului îşi iau datoria dintr-o voinţă infinită, sublimă, omnipotentă şi omniscientă. Voinţa aceasta nu se măsoară cu metrul şi nici nu se pune în eprubetă pentru că dimensiunile ei atât de neobişnuite nu sunt accesibile omului decît prin credinţă şi prin revelaţie. Bineînţeles că Dumnezeul care a creat această lume, în dimensiunile sale neobişnuite, nu poate fi înţeles din perspectivă umană. Ceea ce nouă ne pare aroganţă poate fi, în alte dimensiuni, o purtare de grijă pe care oamenii nu o pot înţelege în aroganţa lor de fiinţe imperfecte, convinse că pot judeca infinitul cu o minte finită. În dogma creştină, cuvintele Scripturii sunt de origine divină şi, prin urmare, nu pot fi suspectate că ar fi tributare îngustei gîndiri omeneşti. Din acest motiv, păzirea poruncilor divine nu poate fi considerată o reflexie a gîndirii omeneşti şi e de neînchipuit că Ecleziastul, ca autor al acestui îndemn, s-ar fi jucat, la vremea aceea, cu voinţa divinităţii, atribuindu-i, obraznic şi fără teamă, ideile sale omeneşti.

      Nu ştiu ce a avut în gînd Tolstoi cînd a scris cartea, dar finalul acesteia pare să indice lipsa unei răspuns acceptabil asupra „datoriei”, în timp ce divinitatea pare refuzată ca posibilă sursă de răspuns. Iar asta îmi confirmă mie (deşi nu mai aveam nevoie de aşa ceva), că datoria pe care ne-o arată Ecleziastul este singura autentică.

  3. Lorena spune:

    Vin de pe blogul lui Cl.K., unde tot despre Thanatos e vorba, în forma elaborată şi în jocul purificator al celei de a şapte arte.
    Spun o platitudine, dar tratarea temei morţii dă măsura artei.Pentru că e o zonă în care poţi aluneca rapid în melodrama…oncologică (unde Eros şi Tanatos se-ngână şi-şi răspund- dar sunt şi opere de artă pe tema asta) sau chiar în aceea…ontologică: că vai de mine şi de mine, vezi Doamne, mai şi murim, şi dacă tot murim, hai să constatăm asta şi printr-un deces artistic.Şi să facem neantul de râs!
    Dar în interpretarea asta e ceva adevărat. Căci şi literatura e tot interpretare.
    De aceea se şi spune că arta, spre deosebire de
    creatorii şi purtătorii ei, e nemuritoare.
    Sau poate, vrem -nu -vrem, rugăciunile Postului Mare ajung până la noi şi ne pun pe gânduri…

  4. taaleex spune:

    Lectura proaspata de tot la Moartea lui Ivan Ilici. O moarte total diferita fata de cea a protagonistului din Mizerabilii, considerata de multi ca fiind cea mai frumoasa moarte. Poate fi moartea frumoasa?!
    Ceva din angoasa si temerea lui Ivan Ilici se strecoara in sufletul cititorului. Banuiala ca nu ar fi trait cum trebuie, ca de fapt i-a scapat esentialul,i se intelenesc in minte, spre finalul cartii. Ce mai,o moarte zguduitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s