Amintiri din umbră

Posted: 2010/03/06 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Dintre toate cărţile pe care le-am citit şi care au ca temă experienţa vestică pentru un om provenit din estul socialist, romanul acesta al lui Ismail Kadare mi-a plăcut cel mai mult.

Mi-a plăcut probabil pentru că aici nu vorbim despre experienţa directă, urmată de o confesiune romanţată, ci despre un roman în care ficţiunea nu scade cu nimic din intensitatea trăirii ci, paradoxal, o potenţează. Cineastul mediocru care este personaj central al romanului, albanez provenind dintr-o ţară mutilată de comunism, are ocazia să ajungă de mai multe ori la Paris, în vizite care au legătură directă cu profesia pe care şi-a ales-o. Întâlnirea cu occidentul îl smulge pe personaj din matca oboselii domestice, transferându-i fie voluptăţi, fie ezitări pe care, la locul de baştină, nu şi le-ar recunoaşte. Eroul romanului trebuie, de dragul prietenilor săi care au rămas în Albania, să trăiască în numele lor, astfel încât fiecare dezamăgire provocată de vreun eşec sexual nu e resimţit doar între graniţele trupului actorului principal, ci multiplicat de n ori, unde n reprezintă numărul variabil al amicilor neconsolaţi aflaţi dincolo de Cortina de fier. Metafora e şocantă: satisfacţiile erotice sau împlinirile profesionale ale celor văduviţi de orice sâmbure de libertate se trăiesc prin delegaţie; amicii care sunt doar părtaşi fictivi la păţaniile prietenului lor mai norocos resimt întocmai ca acesta durerea, frica, (ne)împlinirea sexuală.

Al doilea lucru extraordinar al modului în care un estic trăieşte experienţa vestului este conştientizarea faptului că nici măcar la nivel de tegument lumea liberă nu poate fi simţită aşa cum trebuie. Cineastul simte o greutate de acomodare deranjantă: atunci când se află la Paris, trupul său pare mult mai rece (la propriu!) decât al prietenei lui de ocazie, Silvaine, sau al doamnei V., cu care are o legătură erotică pasageră; invers: la Tirana, corpului îi trebuie câteva zile pentru a ajunge la nivelul de „răceală” al celui al prietenei „oficiale”. Clivajul dintre cele două lumi se simte, aşadar, la nivel cel mai de jos, mergând până la epidermă, lucru care face ca incompatibilităţile structurale şi sociale să fie resimţite dureros.

Nu în ultimul rând, Kadare dă o dimensiune aproape mitologică inadaptării: eroul principal are, spre finalul romanului, senzaţia acut-neliniştitoare şi vag paranoidă că nu este altceva decât un cadavru ambulant, fapt accentuat şi de seria de coicidenţe lugubre care i se întâmplă (chemarea la Ambasadă în cea de-a şaptea zi, care ar echivala cu parastasul celui decedat; orbirea parţială care intervine în cea de-a 40-a zi de la „deces”; senzaţia de „înălţare” conferită de banala călătorie cu liftul etc.). Simbolistica e sugestivă: libertatea pare neverosimilă pentru un om aflat mereu sub ameninţarea terorii şi al cărui orizont e brăzdat de sârmă ghimpată.

În concluzie, un roman care mi-a plăcut foarte mult. Punct. 

(Ismail Kadare, Umbra, 200 p., ed. Humanitas, 2008)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s