Păunescu, în alte culori

Posted: 2010/03/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Dacă nu va fi reţinută pentru altceva această confesiune a Constanţei Buzea, ar trebui măcar apreciată pentru frumuseţea extraordinară a scriiturii. Jurnalul celor trei ani (1969-1971) poate oricând constitui un manual de estetică literară.

Însă, cu siguranţă, altele sunt motivele pentru care cineva se apleacă asupra conţinutului cărţii. Şi eu fac parte dintre aceştia, o recunosc fără menajamente. Ştiam despre Constanţa Buzea că a fost căsătorită cu Adrian Păunescu, Bardul de la Bârca, dar, fireşte, nu cunoşteam dedesubturile unei relaţii care, acum, după citirea cărţii, mi se pare şi mai de neînţeles. Pentru că în alchimia ei se mistuie două personalităţi de o complexitate uriaşă, însă incompatibile structuralmente şi comportamental. Constanţa Buzea e o femeie sensibilă, devotată total căminului şi celor doi copii (Ioana şi Andrei), scriitoare sigură pe trăirile ei, însă ezitantă atunci când vine vorba de a le împărtăşi publicului (asta şi datorită apetitului de neostoit al soţului ei pentru literatura trăită frenetic pe stadioane), soţie maltratată psihic (şi fizic, la un moment dat, însă bănuiesc că lucrurile acestea au fost cu bună intenţie ascunse de autoare, tocmai pentru a nu transforma jurnalul – folosit pe post de leac – într-un continuu vaiet vulgar de nevastă lovită).

Jurnalul e şocant în unele locuri. Aflăm, de pildă că, însărcinată fiind, autoarea e anunţată cu nonşalanţă de soţul ei că el mai are două gemene dintr-o relaţie pasageră. Adrian Păunescu chiar o duce pe soţia lui să le vadă pe cele două fete. Pusă în situaţia faptului împlinit, Constanţa Buzea acceptă fatalitatea şi-şi construieşte viaţa în jurul lucrurilor pe care le consideră cele mai de preţ: propriii copii. Mai aflăm şi despre modul în care Păunescu îşi scrie poeziile, trântit într-un fotoliu nenorocit şi gesticulând furios (ori proletar, probabil) în acord cu conţinutul versurilor pe care le creează într-un ritm industrial, umplând camerele mici cu manuscrise mâzgălite haotic. Ni se spune şi că Păunescu e foarte neglijent în intimitate, cu apucături de proastă creştere, brutal şi de neînţeles, victimă a unui orgoliu fantastic, alimentat chiar de propriii părinţi (Costică Păunescu, tatăl poetului, crede despre Constanţa Buzea că nu se ridică la nivelul fiului său, căruia i-ar sta mai bine lângă o fată de ministru, bunăoară).
O bucată consistentă a cărţii vorbeşte despre perioada în care cei doi soţi trăiesc în America, departe de casă şi de copii, şi unde au şansa nesperată de a se întâlni în cadru intim cu Mircea Eliade şi Christinel. Paginile acestea par neverosimile prin frumuseţea lor şi numai accesele de răutate şi meschinărie ale soţului-poet ne readuc cu picioarele pe pământ, în viaţa celei care a trebui să suporte, până în 1967, pornirile dictatoriale şi prosteşti ale bardului.
Nu ştim cât e ficţiune şi cât adevăr în jurnalul Constanţei Buzea. Şi poate că nici nu contează foarte mult. Cine deschide cartea are ocazia să trăiască, pentru câteva ore, o viaţă tristă, a unei femei a cărei singură scăpare e scrisul. Şi ce scris!… Literatură adevărată, poezie pe hârtie, cuvinte care cuprind necuprinsul.
(Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului – jurnal 1969-1971, 268 p., ed. Humanitas, 2009)   
Anunțuri
Comentarii
  1. Monica spune:

    pai e in aceleasi culori…

  2. danboeriu spune:

    Nu şi pentru cei care văd în el întruchiparea justiţiarităţii… Sau, cum îmi zicea Mircea Morariu: poezia de căpătâi a lui Păunescu rămâne, probabil, „Rugă pentru părinţi”. Iar în cartea asta, Constanţa Buzea relevă părţi ale poetului care n-au nicio legătură cu dragostea de părinţi ori compasiunea (bardul se poartă execrabil cu socrii săi, de exemplu).

  3. Monica spune:

    Oh doamne, un justiţiar cu rât.
    În privinţa poemului cu pricina nu ştiu ce să zic. O fi avut un moment de dedublare…

    ps. Azi merg la poştă după carte. Abia aştept s-o citesc!!!

  4. Lorena spune:

    Jurnalul Constanţei Buzea nu se reduce la diabolizarea lui Adrian Păunescu. Cum bine punctează prima frază a articolului. Sunt acolo multe însemnări despre poezie, despre lumea literară, despre călătorii, despre relaţia dintre mamă şi copii etc.
    Dar în ceea ce îl priveşte pe AP, nu mai ţin minte ce cronicar surprindea o oarecare tandreţe în notaţiile despre posedarea lui poetică. Mă gândesc totuşi că ceva bun şi frumos o fi având şi omul acesta din moment ce doamna Constanţa Buzea l-a luat cândva de bărbat.
    Pe vremea când mă cam deranja stilul lui de-a ne admonesta pe noi, elevii de liceu, dacă i se părea că nu empatizăm civilizat cu artiştii de pe stadioane sau din polivalente, ştiu că m-a izbit un vers dintr-o antologie de autor BPT: „Sunt degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri” şi continua foarte tandru despre cum a el plecat în lume să caute vreascuri şi nu mai ştiu cum se termina.Păcat că s-a risipit în poezia manifest social şi nu şi-a canalizat temperamentul vulcanic în alte direcţii.Care, de fapt?

  5. danboeriu spune:

    @ Monica: Bănuiesc că vorbeşti despre cartea lui Marino. Eu o am deja. Te-am bătut! 🙂
    @ Lorena: Nici n-am spus că jurnalul Constanţei Buzea s-ar reduce doar la demonizarea lui Păunescu. Însă mă gândesc că, cel puţin din punctul de vedere al promovării cărţii, faptul că se referea la Păunescu a ajutat mult.

  6. M.G. spune:

    La cuvinte ca acestea (în special: „Literatură adevărată, poezie pe hârtie, cuvinte care cuprind necuprinsul.”), cartea merita beneficiul cîtorva pasaje din ea redate în articol. (Ca să se convingă cititorul că merită să se apuce de căutatul cărţii prin librării). Iar Păunescu nu poate fi în nici un caz descalificat global prin imaginea unui rît suprapus peste personalitatea lui casnică, aşa cum o face o comentatoare mai sus. Păunescu are o groază de poezii de o valoare incontestabilă şi, cum zice profesorul G. Pruteanu, e un poet „care, prin partea cea mai bună a ansamblului operei de pînă azi, a probat fără drept de apel că este un temperament liric excepţional, un creator admirabil de univers poetic, un înnoitor al limbajului poeziei – pe scurt: un poet mare. Şi, de n-ar mai scrie un cuvînt măcar, locul său în tabloul poeziei postbelice ar fi printre cei dintîi.”

    • danboeriu spune:

      @ M.G.
      1) Simplele mele note pe blog nu se constituie în veritabile articole, aşa încât nu trebuie să respecte eventualele reguli ale acestora. N-am vrut să citez din cartea Constanţei Buzea pentru că eu cred cu sinceritate că frumuseţea acestei confesiuni provine din ansamblul trăirilor şi din împletirea curat-estetică a ideilor. E o întreagă panoramă, nu scântei izolate.
      2) Nimeni n-a avut intenţia să-l descalifice global pe Păunescu, aşa cum spuneţi. Sau, cel puţin, nu eu. Îmi aduc aminte de ce spunea Alex Ştefănescu în „Istoria…” lui, şi anume că în ciuda faptului că opera lui A.P. conţine o imensă cantitate de simplă maculatură, versificaţie corectă şi-atât, e totuşi dificil să-ţi scape cei câţiva bulgări de aur care răzbat din poezia bardului. Sunt de aceeaşi părere însă, repet, lucrul ăsta n-are nimic de-a face cu volumul de faţă ori cu intenţiile mele atunci când am postat această însemnare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s