Arhivă pentru 2010/03/02

Dacă nu va fi reţinută pentru altceva această confesiune a Constanţei Buzea, ar trebui măcar apreciată pentru frumuseţea extraordinară a scriiturii. Jurnalul celor trei ani (1969-1971) poate oricând constitui un manual de estetică literară.

Însă, cu siguranţă, altele sunt motivele pentru care cineva se apleacă asupra conţinutului cărţii. Şi eu fac parte dintre aceştia, o recunosc fără menajamente. Ştiam despre Constanţa Buzea că a fost căsătorită cu Adrian Păunescu, Bardul de la Bârca, dar, fireşte, nu cunoşteam dedesubturile unei relaţii care, acum, după citirea cărţii, mi se pare şi mai de neînţeles. Pentru că în alchimia ei se mistuie două personalităţi de o complexitate uriaşă, însă incompatibile structuralmente şi comportamental. Constanţa Buzea e o femeie sensibilă, devotată total căminului şi celor doi copii (Ioana şi Andrei), scriitoare sigură pe trăirile ei, însă ezitantă atunci când vine vorba de a le împărtăşi publicului (asta şi datorită apetitului de neostoit al soţului ei pentru literatura trăită frenetic pe stadioane), soţie maltratată psihic (şi fizic, la un moment dat, însă bănuiesc că lucrurile acestea au fost cu bună intenţie ascunse de autoare, tocmai pentru a nu transforma jurnalul – folosit pe post de leac – într-un continuu vaiet vulgar de nevastă lovită).

Jurnalul e şocant în unele locuri. Aflăm, de pildă că, însărcinată fiind, autoarea e anunţată cu nonşalanţă de soţul ei că el mai are două gemene dintr-o relaţie pasageră. Adrian Păunescu chiar o duce pe soţia lui să le vadă pe cele două fete. Pusă în situaţia faptului împlinit, Constanţa Buzea acceptă fatalitatea şi-şi construieşte viaţa în jurul lucrurilor pe care le consideră cele mai de preţ: propriii copii. Mai aflăm şi despre modul în care Păunescu îşi scrie poeziile, trântit într-un fotoliu nenorocit şi gesticulând furios (ori proletar, probabil) în acord cu conţinutul versurilor pe care le creează într-un ritm industrial, umplând camerele mici cu manuscrise mâzgălite haotic. Ni se spune şi că Păunescu e foarte neglijent în intimitate, cu apucături de proastă creştere, brutal şi de neînţeles, victimă a unui orgoliu fantastic, alimentat chiar de propriii părinţi (Costică Păunescu, tatăl poetului, crede despre Constanţa Buzea că nu se ridică la nivelul fiului său, căruia i-ar sta mai bine lângă o fată de ministru, bunăoară).
O bucată consistentă a cărţii vorbeşte despre perioada în care cei doi soţi trăiesc în America, departe de casă şi de copii, şi unde au şansa nesperată de a se întâlni în cadru intim cu Mircea Eliade şi Christinel. Paginile acestea par neverosimile prin frumuseţea lor şi numai accesele de răutate şi meschinărie ale soţului-poet ne readuc cu picioarele pe pământ, în viaţa celei care a trebui să suporte, până în 1967, pornirile dictatoriale şi prosteşti ale bardului.
Nu ştim cât e ficţiune şi cât adevăr în jurnalul Constanţei Buzea. Şi poate că nici nu contează foarte mult. Cine deschide cartea are ocazia să trăiască, pentru câteva ore, o viaţă tristă, a unei femei a cărei singură scăpare e scrisul. Şi ce scris!… Literatură adevărată, poezie pe hârtie, cuvinte care cuprind necuprinsul.
(Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului – jurnal 1969-1971, 268 p., ed. Humanitas, 2009)