Arhivă pentru februarie, 2010

Cu Thomas Pynchon mi s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi la Kurt Vonnegut. Adică nu-mi place deloc!  Poate că mă descalific total, mai ales că în fiecare an aud de Pynchon cum c-ar fi în cărţi pentru Nobel. Dar pentru ce?!

Bine, poate nu înţeleg eu postmodernismul american (care, se pare, tre’ să fie şi mai şi decât postmodernismele de pe vechiul continent, pe care, măcar, le poţi studia şi în cadrul cărora mai găseşti coerenţă sau o logică tematică). Da’ la Pynchon e pauză, cel puţin from my point of view. Dintre autorii americani contemporani, mi se par mai citibili (fără să mă dea pe spate nici ei, deocamdată) Philip Roth şi Paul Auster. Vonnegut şi Pynchon se adresează, poate, unor alte categorii de cititori… Pe mine nu m-au prins.

„Strigarea lotului 49”, din care n-am reuşit să citesc mai mult de jumătate, pentru că înnebuneam, la propriu!, e un amalgam indigest. Are şi puţin din nebunia lui Boris Vian (fără să se ridice la valoarea lui, dar asta e iarăşi o chestiune subiectivă), şi oleacă din Gellu Naum (deşi ştiu că e imposibil, dar mie aşa mi s-a părut), un pic de acţiune, un strop de critică a capitalismului (dacă n-o fi fost o ironie, cine ştie…) ş.a. Oedipa Maas, ni se spune, devine executor testamentar al unui prieten şi călătoreşte pe urmele averii lăsate de acesta. Lucrul ăsta l-am aflat din descrierea cărţii, pentru că romanul e atât de echivoc încât mă gândeam că din două, una: ori eu sunt beat criţă (deşi n-am consumat nimic), ori autorul prizase ceva în timpul scrierii lui. Aşa că am abandonat cartea, înainte să mă simt chinez şi să-mi lungesc singur ochii, în faţa oglinzii, cu o brâncă înfiptă-n blidu’ cu orez.

Aştept, pe bune, să-mi spună cineva că i-a plăcut cartea asta. Îl/o scot la cină şi promit că-i fac plecăciuni… Asta după ce mi-o explică, pe îndelete.

(Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, ed. Polirom, 2006)

Nu puteam termina luna fără să-i mai fac o vizită lui Iris Murdoch. Nu se făcea!

Cartea am terminat-o ieri după-masă, însă mi-a fost atât de lene să scriu despre ea (pentru că imaginile îmi erau încă tatuate în imaginaţie), încât am amânat pentru astăzi. Drept e că nici azi nu mă simt în stare să vorbesc în mod clar despre romanul ăsta, pentru că mi se întâmplă ceea ce păţesc de când am descoperit-o pe autoare: în momentul în care mă apuc să descriu cartea, ea sună banal!

O aşezare laică, aflată în vecinătatea unei mănăstiri, populată, din nou, cu indivizi şi individe bine conturaţi/conturate, o legendă care spune că în momentul în care s-a descoperit păcatul uneia dintre călugăriţe, clopotul imens al mănăstirii a căzut în lac, dexteritatea lui Toby care găseşte clopotul, căsnicia destrămată a soţilor Greenfield (Dora şi Paul), triunghiul soft-gay Michael Meade-Nick Fawley-Toby, Christine, în pragul trecerii de la viaţa „reală” la cea monahală, intrigi, conflicte mocnite, răsturnări de situaţie. Adică tot ce trebuie.

Romanul a fost scris în 1958 (atunci a apărut) şi mă gândesc că temele abordate or fi stârnind ceva rumoare în lumea pudibonzilor. Autoarea se simte la fel de confortabil şi atunci când descrie dramele mărunte ale unei femei care simte că nu-şi mai găseşte locul într-un mariaj (Dora), cât şi atunci când se pune în pielea unui bărbat aflat la maturitate, chinuit de păcatele experienţelor homosexuale din tinereţe. Un singur obiect e capabil, în roman, să declanşeze adevărate drame, isterii şi producerea de întâmplări aproape miraculoase: clopotul. De la el, ca-ntr-un domino incontrolabil, pornesc toate drumurile. Dintre care unele sunt fără nicio ieşire. Ca-n viaţă, ar spune Nelu tractoristu’…

Mi-a plăcut!

(Iris Murdoch, Clopotul, ed. Polirom 2002)