Mi-au plăcut mereu scriitorii „angajaţi”, adică aceia care, ulterior evenimentelor din 1989, au considerat necesară intervenţia lor în sfera publică. Apreciez luările de poziţie ale unor Mircea Dinescu, Dorin Tudoran (cu mici rezerve), Ana Blandiana ori Nicolae Manolescu.

Ileana Mălăncioiu, din acest punct de vedere, se află cam la mijloc. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Una dintre cele mai apreciate poete ale ultimelor decenii, autoarea a colaborat, după 1990, fie la Cotidianul, fie la România literară, însă nu în calitate de scriitoare, ci în aceea de publicist. Volumul de faţă, intitulat defetist A vorbi într-un pustiu, cuprinde comentarii, articole sau mici eseuri pe care Ileana Mălăncioiu le-a publicat, între 1998 şi 2002, în presa vremii.

Mai întâi de toate, e de spus că autoarea nu cruţă nimic. Dezamăgirea provocată de prestaţia lamentabilă a lui Emil Constantinescu la preşedinţia României (dezamăgire care urmează, fireşte, unei mari iluzii şi care o face cu atât mai insuportabilă) reprezintă parcă punctul central al cărţii. Ileana Mălăncioiu se referă de prea multe ori la fostul preşedinte cu apelativul ironic şi condescendent „Emil”, fără vreo altă adăugire. Din cauza acestei furii împotriva celui care a confiscat speranţele românilor şi le-a transformat în deziluzii, poeta se ia la trântă cu aproape toţi colegii de breaslă care decid, totuşi, să susţină cauza preşedintelui Constantinescu. Ileana Mălăncioiu o priveşte cu un dispreţ foarte greu mascat pe Ana Blandiana pentru că aceasta ar susţine (uşor neadecvat, e şi părerea mea) că ar trebui să-l apreciem pe Constantinescu fie şi numai datorită lipsei cronice de înlocuitori. I.M. o acuză că, în loc să vadă tristeţea unei astfel de judecăţi, Blandiana se complace în păcatul adulării. Nu lipsesc din carte nici referirile apreciative la Cristian Tudor Popescu ori la regretatul Octavian Paler, precum şi incongruenţa cu părerile entuziaste ale Gabrielei Adameşteanu ori ale lui Gabriel Liiceanu. Ileana Mălăncioiu îl critică şi pe Andrei Pleşu (faţă de care, totuşi, are un respect sincer) pentru părerile în legătură cu invazia americană în Kosovo. Ş.a.m.d.

Volumul e destul de greu digerabil, datorită multiplelor teme şi obsesii care populează mintea şi sufletul autoarei. Mi-e teamă că nu toate textele au fost scrise în momente de maximă stăpânire de sine şi calm, ci că, uneori, furia a ieşit învingătoare, iar autoarea, nedorind să se autocenzureze (aşa cum, spre cinstea ei, n-a făcut-o nici înainte de 1989), a dat frâu liber chiar şi celor mai şocante afirmaţii. Ştiu că numai un om politic poate fi acuzat de demagogie, însă mie rândurile care urmează îmi par de un populism aproape incredibil pentru o autoare care s-a luptat cu toate puterile împotriva ipocriziei ridicate la rang de politică de stat: „Nu demult, au fost găsiţi într-o singură zi patru oameni căzuţi pentru totdeauna pradă gerului, pentru că nu aveau un acoperiş sub care să se poată adăposti. […] n-a apărut pe micul ecran niciun apărător al drepturilor omului, pentru a le aminti domnilor Emil Constantinescu şi Adrian Năstase, care, împreună cu familiile şi fundaţiile lor, ocupă fiecare câte cinci sau şase case, că amărâţii aceia ar fi avut şi ei dreptul la viaţă.” (p.318)

(Ileana Mălăncioiu, A vorbi într-un pustiu, 348 p., ed. Polirom, 2002)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s