Jurnalul bucuriei

Posted: 2010/02/18 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

A treia carte despre care am scris pe blogul ăsta a fost Aberaţii de bun-simţ a lui Sorin  Stoica şi încă de atunci mi-am spus că voi citi cu siguranţă şi Jurnalul său.

Ieri am dat o raită prin librării şi anticariate, aşa că m-am ales cu 7 cărţi, dar nu vă spun deocamdată care sunt astea. O să aflaţi la timpul potrivit. Aşa am dat şi peste Jurnalul lui S.S. Uitându-mă la început superficial prin volum, am văzut că el cuprinde note din ultimele luni de viaţă. Rândurile finale datează din 23 decembrie 2005, iar autorul moare la 6 ianuarie 2006. M-am aşteptat, astfel, ca jurnalul să fie trist, să fie supărat, răzvrătit, să-şi pună întrebări existenţiale bla bla bla… N-a fost aşa. Şi mă bucur enorm!

Nu m-am culcat azi-noapte până n-am terminat cartea (nu e foarte lungă, are sub 200 de pagini) şi, din nou, am râs în gura mare, de unul singur. De data asta, însă, eram acasă şi îmi era permisă o astfel de atitudine. Nu ca data trecută când, citind aberaţiile de bun-simţ, m-am apucat să râd ca prostu’ în public… Nu mă puteam stăpâni!

Jurnalul e o bijuterie umoristică, de la cap la coadă. Îmi vine să-l compar pe Sorin Stoica cu Ion Creangă, fără nicio conotaţie peiorativă. Stilul autorului e atât de fin şi atât de concentrat pe detaliile savuroase, încât orice povestire capătă contur şi substanţă sub mâna lui. Te ţii cu mâna de burtă la unele pasaje. Pe cuvânt!

Sunt antologice, de exemplu, povestirile despre unchiul Nae Stabiliment, care-şi arătase curu’ pe fereastră vecinilor, fiind exasperat că de fiecare dată când se aşeza la masă, locatarii blocului vecin ieşeau la balcoane mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mănâncă omul, după o zi de muncă. Sau scenele din spital, când salonul e invadat de o întreagă familie de olteni, însoţindu-şi bolnavul. Unul dintre nepoţii pacientului oltean (sună a pacientul englez, da’ n-are nicio legătură) se învârte neliniştit de colo-colo, întrebând asistentele unde se face KGB-ul (în loc de EKG)…

Nu lipsesc şi referirile la politică, la Mona Muscă, la Traian Băsescu, în aceleaşi note umoristice, chiar dacă, în cazurile ăstea, Sorin Stoica e caustic. Fără a fi superstiţios, autorul observă că, de câte ori apare o recenzie într-o revistă literară, se simte rău fizic. Cred că sunt singurele pagini din întregul jurnal unde se întrevede că, dincolo de o tonică joie de vivre, există în fiecare spaima sfârşitului, pe care Sorin Stoica o camuflează atât de bine sub haina unei vieţi tihnite, plină de umor. Bravo lui…

Jurnalul e emoţionant. Pentru că nicio clipă nu vrei să laşi cartea din mână. Nicio zi nu trece fără ca privirea iscoditoare a lui Sorin Stoica să nu descopere ceva demn de povestit. Cu umor, cu înţelegere, cu lipsă de răutate pentru defectele mici ale oamenilor şi mai mici. Cu plăcerea de a se istorisi, de a împărtăşi tuturor bucuria din fiecare strop din timpul rămas. Până la ultima zi. Până la ultima suflare.

(Sorin Stoica, Jurnal, 200 p., ed. Polirom, 2006)

Anunțuri
Comentarii
  1. Maya spune:

    m-ai convins!…trebuie citit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s