Elogiu nebuniei

Posted: 2010/02/06 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Am spus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că intenţionez să mă specializez în literatura feminină de secol XX. Însă amatorismul meu în materie e uşor detectabil dacă mă gândesc că, deocamdată, n-am citit-o pe Virginia Woolf, care e mama lor… Sau nu e?

Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, din punctul meu de vedere, dobândeşte subit valoarea literară a confesiunii lipsită de ficţiune numai dacă povestea eroinei (Esther) se confundă cu destinul tragic al autoarei. Altfel, ar fi o simplă carte despre depresie şi despre iluzia permanentă a învingerii ei. Citindu-i însă şi biografia, constaţi că Esther e una şi aceeaşi persoană (na, argoul juridic…) cu poeta americană Sylvia Plath, măcinată de boală într-o asemenea măsură încât nici măcar luciditatea ascuţită a minţii ei nu poate decât să conştientizeze adâncimile depresiei. Mintea nu poate lupta cu propriii demoni; poate, eventual, să-i domine temporar, dar ineficient.

Esther, la fel ca S.P., câştigă un concurs al unei reviste de modă, în urma căruia are privilegiul de a locui în New York pentru câteva săptămâni, loc al decadenţei, al vieţii de noapte, al lipsei scrupulelor, cu atât mai vivante cu cât personajul principal suferă de un provincialism cronic. Izbirea violentă de experienţele din The Big Apple, combinată cu o maladivă reconsiderare a calităţilor proprii şi cu o deficitară încredere în sine, o aduc pe Esther în pragul nebuniei. Un pas mai lipseşte până la schimbarea totală a cotidianului. Esther va fi internată într-un azil, i se vor administra calmante, va fi supusă terapiei cu şocuri electrice, în intenţia (uşor ridicolă în viziunea personajului principal) unei vindecări miraculoase.

Nu lipsesc nici personajele secundare, care întregesc un tablou al macro-nebuniei mijlocului de secol 20. Femei obsedate de ascensiunea socială, bărbaţi captivi în virilitatea lor dovedibilă oricând şi oriunde, părinţi absenţi ori prietene inutile (Joan, care, la rândul ei, se sinucide), un amic din tinereţe şi pseudo-iubit (Buddy Willard) care e mai preocupat de a-şi confirma perpetuu nevinovăţia în raport cu femeile pe care le aduce la exasperare decât de sănătatea mentală a acestora etc.

Finalul romanului e deschis. Însă numai aparent. Lui Esther, externată din azil, i se cere să vină la o ultimă consultare cu medicii psihiatri, pentru a vedea dacă însănătoşirea e reală au ba. Sfârşitul cărţii ne-o prezintă pe Esther păşind stânjenită în camera unde urma să aibă loc consultaţia. Nu ştim, aşadar, dacă i se dă undă verde. Din biografia autoarei ştim, însă, că finalul nu e aici, deşi e dureros de aproape. Sylvia Plath iese din azil, publică romanul Clopotul de sticlă la începutul anului 1963, iar la 11 februarie al aceluiaşi an se sinucide.

(Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, ed. Polirom, 2003)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s