Arhivă pentru februarie, 2010

Shopping 5

Posted: 2010/02/28 in Uncategorized
Etichete:, , , , ,

constanţa buzea creştetul gheţarului / adrian marino viaţa unui om singur / ismail kadare umbra /radu aldulescu mirii nemuririi / cehov livada de vişini unchiul vania pescăruşul / nicolae prelipceanu un teatru de altă natură /octavian soviany dilecta / dino buzzati monstrul colombre / eugen barbu groapa / lev tolstoi moartea lui ivan ilici / mircea cărtărescu dublu album

ştiţi ce grea se / făcu geanta / mă simţeam urmărit / de parcă în locul / cărţilor / purtam aproape de şold / cadavre de prunci / tranşate în subsolul unui bloc / construit când părinţii mei / erau la rândul lor copii /

gâfâiam / pe corso / sub un februarie / care e mai timid / decât de obicei / rafalele enervante de / vânt / erau ca nişte cărţi / de vizită / expirate / de prin octombrie noiembrie / niciun pic de zăpadă sub / tălpi / niciun pic de soare pe / creştet / dar ce bucurie / în hoiturile mici / pe care le purtam / pe umăr /

Cărţile lui Sorin Stoica sunt un deliciu. Aşa că, după ce am dat gata Aberaţiile de bun-simţ şi Jurnalul, m-am năpustit asupra povestirilor din O limbă comună.

Nu ştiu exact de ce autorul a considerat acest volum drept unul de povestiri, câtă vreme acestea nu sunt altceva decât capitole ale aceleiaşi cărţi. Dac-ar fi fost vorba despre nişte povestiri de sine stătătoare, ar fi însemnat că ai fi putut citi cartea şi de la cap la coadă, fără să-ncerci senzaţia că nu pricepi nimic. Or, în cazul de faţă, capitolele se leagă… e un fel de roman haotic, de un comic extraordinar (din nou), cu păţanii mai mult sau mai puţin urbane, cu conţărani simpatici şi nu prea…

Oricum, nu vreau să spun prea multe despre carte. Doar faptul că – Sorin Stoica fiind un atât de talentat mânuitor al cuvintelor, meşteşugindu-le şi potrivindu-le în asemenea fel încât fie şi descrierea unei raţe să ţi se pară mortală – nu-ţi este mereu clar unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea. Sau invers. Poate că nici nu e atât de important, însă mie mi-ar plăcea să cred, de pildă, că zgomotul şi furia produse în rândul consătenilor de cartea scrisă de autor acum ceva vreme sunt reale. Pentru că mi-e uşor să înţeleg schizofrenia scuzabilă a omului cu frică de Dumnezeu între persoana necizelată care face ce vrea el în satul ei şi imaginea pe care un mucos i-o creează printr-o carte, care, nu-i aşa, poate fi citită şi în Lehliu-gară, dar şi în Tokyo… E credibilă astfel reacţia bătrânilor din satul de baştină al lui Sorin Stoica, pendulând între înjurătură plastică şi ameninţarea cu linşajul.

Dar nu credibilitatea face ca o carte a lui S.S. să fie faină. Ci umorul, talentul de povestitor, prostia omenească surprinsă cu delicateţe şi compătimire lipsită de condescendenţă. Precum şi un extraordinar simţ al autenticului. De care uneori ne jenăm, dar care e atât de bine prins în fibra noastră, încât ar fi o nesăbuinţă să facem abstracţie de el ori, şi mai rău, să-l renegăm cu furie. E un lucru pe care Sorin Stoica l-a înţeles cu asupra de măsură.

(Sorin Stoica, O limbă comună, 256 p., ed. Polirom, 2005)

Pe scurt: volumul lui Dan Sociu e mişto. Adică, cum să spun… n-am intenţia de a face critică literară sau orice altceva care ţine de asta, însă am descoperit că îmi plac foarte mult (fără exagerare) poeţii tineri, mai ales ăştia care-s suficient de lucky bastards încât să le fie publicate volumele la Cartea românească.

Poate că unii autori s-ar simţi ofensaţi dacă aş spune, de pildă, că volumul lor de poezie se încadrează perfect în curentul care a consacrat o generaţie întreagă (deşi istoricii literari se cam codesc să admită, deocamdată, că generaţia douămiistă ori cea a fracturiştilor reprezintă un suflu nou şi rezistent în literatura română contemporană). Cred, totuşi, că în cazul de faţă înregimentarea la o nouă direcţie nu e un lucru auto-asumat şi pe care să-l urmezi din snobism… eu chiar cred că reprezentanţii  generaţiei ăsteia gândesc şi simt într-un mod ciudat de similar. Ceea ce e de bine. Există o unitate a trăirii care face ca mesajul global să fie acelaşi, interpretat, fireşte, în mai multe game.

Aşa sunt şi Cântecele excesive (volum însoţit de cd audio) ale lui Dan Sociu: proaspete, sincere, deloc epatante şi de o fluenţă rar întâlnită. Poemele din volum au substanţă, au viaţă, au sânge, pulsează, se zvârcolesc împotriva proastei de funcţionară de la ghişeu, tremură de emoţie lipindu-se ostentativ de maşina neagră din curtea unei oarecare „ea” (citiţi şi vedeţe de ce), se îndulcesc şi freamătă la apariţia fiicei-prietene care e Ioana, se constituie în lecţii de bărbăţie („bărbat devii, stâlp al societăţii, / când ajungi să primeşti / prima şpagă”)…

O dovadă în plus a reţelei neoficiale închegată între poeţii din tânăra generaţie o constituie şi următoarele versuri, pe care chiar şi Claudiu Komartin le-a amintit în „Circul domestic” (la fel cum şi Dan Sociu vorbeşte, în Cântecele lui, despre tentativa lui Komartin de a-l convinge că, uneori, virgula e un element străin de poezie), şi care sunt printre cele mai frumoase din întreaga carte: „Când s-a născut Ioana, / pe 14 decembrie, la ora 13, / americanii arătau prima înregistrare / cu despăducherea lui Hussein / proaspăt capturat într-o grădină de curmali / înfloriţi / în decembrie.” (p.22)

(Dan Sociu, Cântece eXcesive, 80 p., ed. Cartea românească, 2005)

Mi-au plăcut mereu scriitorii „angajaţi”, adică aceia care, ulterior evenimentelor din 1989, au considerat necesară intervenţia lor în sfera publică. Apreciez luările de poziţie ale unor Mircea Dinescu, Dorin Tudoran (cu mici rezerve), Ana Blandiana ori Nicolae Manolescu.

Ileana Mălăncioiu, din acest punct de vedere, se află cam la mijloc. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Una dintre cele mai apreciate poete ale ultimelor decenii, autoarea a colaborat, după 1990, fie la Cotidianul, fie la România literară, însă nu în calitate de scriitoare, ci în aceea de publicist. Volumul de faţă, intitulat defetist A vorbi într-un pustiu, cuprinde comentarii, articole sau mici eseuri pe care Ileana Mălăncioiu le-a publicat, între 1998 şi 2002, în presa vremii.

Mai întâi de toate, e de spus că autoarea nu cruţă nimic. Dezamăgirea provocată de prestaţia lamentabilă a lui Emil Constantinescu la preşedinţia României (dezamăgire care urmează, fireşte, unei mari iluzii şi care o face cu atât mai insuportabilă) reprezintă parcă punctul central al cărţii. Ileana Mălăncioiu se referă de prea multe ori la fostul preşedinte cu apelativul ironic şi condescendent „Emil”, fără vreo altă adăugire. Din cauza acestei furii împotriva celui care a confiscat speranţele românilor şi le-a transformat în deziluzii, poeta se ia la trântă cu aproape toţi colegii de breaslă care decid, totuşi, să susţină cauza preşedintelui Constantinescu. Ileana Mălăncioiu o priveşte cu un dispreţ foarte greu mascat pe Ana Blandiana pentru că aceasta ar susţine (uşor neadecvat, e şi părerea mea) că ar trebui să-l apreciem pe Constantinescu fie şi numai datorită lipsei cronice de înlocuitori. I.M. o acuză că, în loc să vadă tristeţea unei astfel de judecăţi, Blandiana se complace în păcatul adulării. Nu lipsesc din carte nici referirile apreciative la Cristian Tudor Popescu ori la regretatul Octavian Paler, precum şi incongruenţa cu părerile entuziaste ale Gabrielei Adameşteanu ori ale lui Gabriel Liiceanu. Ileana Mălăncioiu îl critică şi pe Andrei Pleşu (faţă de care, totuşi, are un respect sincer) pentru părerile în legătură cu invazia americană în Kosovo. Ş.a.m.d.

Volumul e destul de greu digerabil, datorită multiplelor teme şi obsesii care populează mintea şi sufletul autoarei. Mi-e teamă că nu toate textele au fost scrise în momente de maximă stăpânire de sine şi calm, ci că, uneori, furia a ieşit învingătoare, iar autoarea, nedorind să se autocenzureze (aşa cum, spre cinstea ei, n-a făcut-o nici înainte de 1989), a dat frâu liber chiar şi celor mai şocante afirmaţii. Ştiu că numai un om politic poate fi acuzat de demagogie, însă mie rândurile care urmează îmi par de un populism aproape incredibil pentru o autoare care s-a luptat cu toate puterile împotriva ipocriziei ridicate la rang de politică de stat: „Nu demult, au fost găsiţi într-o singură zi patru oameni căzuţi pentru totdeauna pradă gerului, pentru că nu aveau un acoperiş sub care să se poată adăposti. […] n-a apărut pe micul ecran niciun apărător al drepturilor omului, pentru a le aminti domnilor Emil Constantinescu şi Adrian Năstase, care, împreună cu familiile şi fundaţiile lor, ocupă fiecare câte cinci sau şase case, că amărâţii aceia ar fi avut şi ei dreptul la viaţă.” (p.318)

(Ileana Mălăncioiu, A vorbi într-un pustiu, 348 p., ed. Polirom, 2002)

dragă claudiu / nu ne cunoaştem personal / şi dacă / aş vrea să încerc să / par spiritual aş spune /că nu ne ştim nici / impersonal / deşi ar fi /câţiva prieteni comuni care / dar whatever / nu e important

ce mai fac / cu asta / ar trebui să / încep eu / păi am fost alaltăieri / prin librării / e ca un drog / te aştepţi să intri în /sevraj /şi să-ţi vezi /viaţa făcută franjuri / în urma ta / stropi de sânge /care nu / se încheagă niciodată / dacă nu dai curs impulsului /ştii la ce / mă refer  

şi aşa am găsit / cartea / asta pe care ai scris-o acum / ceva vreme / sigur că /ştiam de ea / dar / de obicei / treci impasibil / pe lângă cărţile / pe care / toată lumea le cam / laudă / e ca şi cum / deja le-ai fi / citit

am băgat-o în geantă / am răsfoit-o niţel / i-am descoperit cd-ul / şi / atât mi-a trebuit

tu habar n-ai / ce partener bun / de trafic / eşti / cât de calm  am stat / şi n-am înjurat / suculent / toţi cretinii de la /volan / care fie mă orbeau (era noapte) / fie mă înghesuiau / pe marginea şoselei / tu cădeai relaxat din / difuzoare /şi / cuvintele / tapetau scaunele / umpleau distanţele / dintre oglinzi / părea că te aud de pe bancheta / din spate / pentru că /în dreapta mea / nu era nimeni

mă bucur / să aud / că nu-ţi mai e / teamă / de stilul milităros / al tatălui tău / dar / vezi tu / parcă nu e bine nicicum / acum că mama ta / vrea să te aşezi la casa ta / să fii om / să ai o dependable job / like anyone of us / cred / că am cunoscut-o şi eu / pe irina / sau cel puţin / cunosc senzaţia curţii / de cărămidă / în capătul căreia / verdele pare indecent / pe andreea am văzut-o / şi eu / pe marginea şoselei / rânjea / şi avea zgârieturi oribile / în jurul ochilor / şi buzele-i atârnau / ca după o luptă / crâncenă / cu propriile vorbe / se pare că / pentru unii / istoria se repetă / cât despre / carnea / pe care trebuie mereu s-o înveleşti / cu piele / cu muşchi / n-am ce sfat să-ţi dau / pentru că pielea mea / a încetat de mult să fie / trează / aşa după cum scriam / într-o poem / pe care l-am citit / la primăvara poeţilor / acum câţiva ani / într-o bibliotecă unde / oamenii chiar mă ascultau

sigur că / nu m-am rezumat doar / la ascultatul cd-ului / am citit cartea / acasă / înfăşurat într-o plapumă / subţire / sub tavanul foarte jos / cu modele pe care / nu le mai pricep / dar povestea ta / scursă în acei 2,5 metri pătraţi / din maşină / mi-a înfundat creierul / mi-a amorţit degetele / pentru că voiam s-o / cred / s-o topesc / s-o diger / sub tegument / mi s-a făcut atât de poftă / de o ţigară / pe care s-o strivesc în / colţul gurii / dar aşa o poftă / cum îţi zic /încât numai gândul că / n-am fost niciodată fumător / m-a liniştit

în rest / bine / sănătos

(Claudiu Komartin, Circul domestic, 80 p., ed. Cartea românească, 2005)

A treia carte despre care am scris pe blogul ăsta a fost Aberaţii de bun-simţ a lui Sorin  Stoica şi încă de atunci mi-am spus că voi citi cu siguranţă şi Jurnalul său.

Ieri am dat o raită prin librării şi anticariate, aşa că m-am ales cu 7 cărţi, dar nu vă spun deocamdată care sunt astea. O să aflaţi la timpul potrivit. Aşa am dat şi peste Jurnalul lui S.S. Uitându-mă la început superficial prin volum, am văzut că el cuprinde note din ultimele luni de viaţă. Rândurile finale datează din 23 decembrie 2005, iar autorul moare la 6 ianuarie 2006. M-am aşteptat, astfel, ca jurnalul să fie trist, să fie supărat, răzvrătit, să-şi pună întrebări existenţiale bla bla bla… N-a fost aşa. Şi mă bucur enorm!

Nu m-am culcat azi-noapte până n-am terminat cartea (nu e foarte lungă, are sub 200 de pagini) şi, din nou, am râs în gura mare, de unul singur. De data asta, însă, eram acasă şi îmi era permisă o astfel de atitudine. Nu ca data trecută când, citind aberaţiile de bun-simţ, m-am apucat să râd ca prostu’ în public… Nu mă puteam stăpâni!

Jurnalul e o bijuterie umoristică, de la cap la coadă. Îmi vine să-l compar pe Sorin Stoica cu Ion Creangă, fără nicio conotaţie peiorativă. Stilul autorului e atât de fin şi atât de concentrat pe detaliile savuroase, încât orice povestire capătă contur şi substanţă sub mâna lui. Te ţii cu mâna de burtă la unele pasaje. Pe cuvânt!

Sunt antologice, de exemplu, povestirile despre unchiul Nae Stabiliment, care-şi arătase curu’ pe fereastră vecinilor, fiind exasperat că de fiecare dată când se aşeza la masă, locatarii blocului vecin ieşeau la balcoane mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mănâncă omul, după o zi de muncă. Sau scenele din spital, când salonul e invadat de o întreagă familie de olteni, însoţindu-şi bolnavul. Unul dintre nepoţii pacientului oltean (sună a pacientul englez, da’ n-are nicio legătură) se învârte neliniştit de colo-colo, întrebând asistentele unde se face KGB-ul (în loc de EKG)…

Nu lipsesc şi referirile la politică, la Mona Muscă, la Traian Băsescu, în aceleaşi note umoristice, chiar dacă, în cazurile ăstea, Sorin Stoica e caustic. Fără a fi superstiţios, autorul observă că, de câte ori apare o recenzie într-o revistă literară, se simte rău fizic. Cred că sunt singurele pagini din întregul jurnal unde se întrevede că, dincolo de o tonică joie de vivre, există în fiecare spaima sfârşitului, pe care Sorin Stoica o camuflează atât de bine sub haina unei vieţi tihnite, plină de umor. Bravo lui…

Jurnalul e emoţionant. Pentru că nicio clipă nu vrei să laşi cartea din mână. Nicio zi nu trece fără ca privirea iscoditoare a lui Sorin Stoica să nu descopere ceva demn de povestit. Cu umor, cu înţelegere, cu lipsă de răutate pentru defectele mici ale oamenilor şi mai mici. Cu plăcerea de a se istorisi, de a împărtăşi tuturor bucuria din fiecare strop din timpul rămas. Până la ultima zi. Până la ultima suflare.

(Sorin Stoica, Jurnal, 200 p., ed. Polirom, 2006)

Cea mai lungă dintre cărţile lui Iris Murdoch pe care le-am citit. Ştiu că o astfel de prezentare n-are niciun pic de relevanţă, dar e primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Discipolul.

Iar dacă ăsta e primul lucru that pops in my head, înseamnă că nu e tocmai bine. M-am obişnuit deja cu stilul (şi chiar e stil, în sensul cel mai propriu al termenului) lui Iris Murdoch, care-ţi oferă pe tavă personaje fascinante, în toată goliciunea lor comportamentală. Fără strop de pudoare, autoarea îi dezbracă de secrete pe toţi, de la hotărâta Alex, la sfiosul părinte Bernard. Şi în acest roman ai ocazia unor întâlniri surprinzătoare cu personaje dintre cele mai variate, surprinse în momente cheie ale existenţei lor.

Nu cred că există vreun personaj principal al cărţii. Titlul induce, oarecum, în eroare, pentru că da, George ar fi discipolul (refuzat şi repudiat al) filosofului John Robert Rozanov, însă legătura dintre cei doi (bazată pe ură şi iubire mocnită, neîmpărtăşită) nu este punctul central al cărţii. Mai degrabă cred că e vorba despre relaţia, dubioasă din punctul meu de vedere, între filosof şi nepoata lui, Hattie. N-am înţeles nici până la finalul romanului natura legăturii dintre cei doi. Rozanov îi vorbeşte, la un moment dat, cu lipsa de demnitate a unui june rănit în dragoste, rugând-o insistent să nu-l părăsească, pentru că el, evident, o iubeşte… E cumva tipic pentru Iris Murdoch să adauge tuşe noi şi neonorante unor relaţii care par, până la un punct, fireşti.

Nebunia lui George, dublu complexat (atât din cauza refuzului filosofului de a-l considera un demn urmaş, cât şi de inteligenţa ieşită din comun a soţiei lui George, Stella), face parte integrantă din tablou. George are o tentativă de a-şi ucide soţia, după care aceasta dispare şi nu se reîntoarce decât mult mai târziu în roman, fără să înţelegem (în afara explicaţiei ultrafeminine că i-ar fi fost frică) de ce a recurs la acest gest.

Relaţiile familiale dintre Brian şi Gabriel (personaj feminin), un cuplu aparent banal, dar în care bunătatea uşor tâmpă a nevestei îi provoacă lui Brian remuşcări adânci, se adaugă vieţii turbulente din micul orăşel Ennistone (fictiv, evident), la fel ca legătura pesudo-homosexuală dintre Tom şi Emma (prescurtare de la Emmanuel), care vor ajunge, în final, să se aşeze la casele lor, fiecare cu câte o reprezentantă a sexului opus (Hattie şi Pearl), dar între care exită aceleaşi relaţii echivoce ca între cei doi bărbaţi. Adică nu mai vorbim, propriu-zis, de triunghi amoros, ci de dreptunghi erotic!  

De ce zic unfinished business… Pentru că am simţit că nu s-a spus totul în roman, şi nu pentru că autoarea ar fi vrut să lase suspansul să-şi facă mendrele, ci deoarece, probabil, romanul debutase ca un proiect mult mai ambiţios pe care autoarea ar fi decis, la un moment dat, să-l abandoneze. Unele personaje apar şi dispar fără să aibă vreun rol consistent în evoluţia faptelor (Nesta Wiggins, de pildă), lucru pe care nu l-am mai văzut în romanele anterioare. Până şi finalul cărţii, cu moartea lui Rozanov şi oribirea parţială a lui George, deşi ar fi putut constitui deznodământul izbăvitor, pare scris cu satisfacţia lucrului încheiat, dar nu lămurit.  

Nu zic că această carte m-ar fi decepţionat, nici gând, e o plăcere s-o citeşti, dar îi lipseşte ceva ca să fie o carte-simbol marca Murdoch. Cele 616 pagini se constituie într-un roman al inutilităţii vieţii prescrise, al asumării limitelor proprii, al admiraţiei pentru erudiţie, al iubirii necondiţionate, dar parcă, parcă, n-aş spune că e o carte mare… Sau am devenit eu prea pretenţios?

(Iris Murdoch, Discipolul, 616 p., ed. Polirom, 2007)

Mi se întâmplă uneori să întrerup lectura unei cărţi mari (ca dimensiune, nu neapărat ca valoare) pentru a citi o altă carte, mai uşurică, mai accesibilă. De existenţa cărţii despre care scriu acum nici nu ştiam până joia trecută, când am intrat în librărie. Mi s-a părut interesantă, provocatoare şi am cumpărat-o.

Volumul de interviuri al lui Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), redactor-şef adjunct al Observatorului cultural, conţine 25 de dialoguri cu personalităţi ale lumii culturale româneşti, chestionate în perioada 2005-2009, cu excepţia discuţiei inedite cu Al. Paleologu, care datează, ni se arată, din 1999.  Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după revista Observator cultural, în paginile căreia au fost publicate aceste interviuri. Publicaţia mi se pare vag superficială, subţirică intelectualmente şi ultra-vocală în probleme care mie-mi par minore. Nefiind un cititor asiduu al ei, e firesc că pentru mine majoritatea interviurilor cuprinse în volumul lui Şimonca au fost noi.

Ineditul e dezvăluit tocmai din titlu. Întrebarea Pot să vă mai enervez cu ceva?, adresată (cui altcuiva decât) lui Gabriel Liiceanu (un vechi amic al revistei la care Şimonca scrie), dezvăluie o impură raportare a autorului la scopul oricărui interviu cultural. În definitiv, de ce să vrei să-l enervezi pe interlocutor? Această mentalitate, de hărţuitor popular, nu mi se pare compatibilă cu spiritul unei dezbateri culturale, indiferent cât de antipatic îţi este preopinentul. Interviul central al cărţii a şi stârnit, la vremea lui, reacţii pătimaşe din partea prietenilor lui Liiceanu, îl numesc de pildă pe A. Pleşu, care a scris un editorial dilematic având exact acest titlu („Pot să vă mai enervez cu ceva?”), cu referire directă la stilul (sau non-stilul) lui O. Şimonca. E adevărat că interviul cu Liiceanu pare făcut cu maxilarul încleştat. Iar subiectele alese (cum stă editura Humanitas cu plata datoriilor către stat, de exemplu) sunt din categoria soft-tabloidă a unui anumit gen de presă culturală. Păcat, putea ieşi un interviu mai acătării…

Există şi surprize în carte. Nu ştiam, de pildă, că Neagu Djuvara aprecia, în 2005, strategia politicii externe a lui Băsescu (celebra axă Washington-Londra-Bucureşti); nu ştiam nici despre relaţia (amicală? mai-mult-decât-amicală?) dintre Gabriela Melinescu şi Nichita Stănescu; nu ştiam că Livius Ciocârlie suferă de modestie cronică; nici că Antoanetei Ralian, cea care l-a tradus pe Henry Miller în româneşte, îi e jenă până şi astăzi să rostească unele cuvinte pe care le-a folosit în traducerea lui Sexus şi Plexus; sau că tot A. Ralian a cunoscut-o bine pe (şi a avut o corespondenţă de 25 de ani cu) Iris Murdoch…; nu ştiam că Nora Iuga, traducătoarea Elfriedei Jelinek în româneşte, n-a putut să se întâlnească niciodată cu autoarea nobelizată, pentru că aceasta ar fi o persoană extrem de respingătoare şi dificlă şi pentru că a refuzat cu încăpăţânare să-şi cunoască traducătorii… ş.a.m.d. Interviuri interesante mai sunt cele cu Dumitru Ţepeneag (supărat că Liiceanu i-ar fi cerut în 1990 suma de 1000 de dolari ca să-i publice o carte), Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian (înţepându-l once again pe Alex Ştefănescu), Victor Rebengiuc.

Interviurile cuprinse în volumul de faţă nu sunt cursive. Deseori se ghiceşte fie stânjeneala celui care întreabă, fie greutatea trecerii de la un subiect la altul. N-aş spune că e vorba despre amatorism, pentru că nu sunt expert în materie. E o simplă opinie de cititor. Duetele acestea, dirijate şi orchestrate de Ovidiu Şimonca, par pe alocuri murmurate de un personaj aproape afon, care nu ştie sau nu înţelege că dialogul e un regal al confesiunii benevole, nu o încercare de pătrundere sub fusta interlocutoarei. Vi se pare în regulă ca, fie şi într-un interviu mai liber, Ovidiu Şimonca s-o întrebe pe Nora Iuga (o autoare aflată nu chiar în floarea vârstei) ce rol a avut şi are sexul în viaţa ei? Click! şi Cancan, Şimonca o să vă ia pâinea de la gură!  

(Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, 424 p, ed. Cartier, 2009)

Tabieturi

Posted: 2010/02/11 in Uncategorized

se citeşte da domnule se mai citeşte

unde / în bucătărie în spaţiul dintre masă şi peretele cu peşti / în dormitor pe partea stângă a patului sub lampa cu un singur picior şi doi ochi / în baie în vană îngropat până la piept în apa tot mai rece / în hol între haina de iarnă şi încălţările nepotrivite pentru anotimp (o să răceşti aşa n-asculţi niciodată eşti prost)

cum / întins pe-o parte cu mâna stângă sub cap până la amorţirea completă / pe spate cu picioarele ridicate la piept / pe burtă pe pat cartea pe jos / în maşină preferabil când nu sunt la volan / luând forma unui vagon de marfă tolănit pe banchetă / sub cireşul din curtea părinţilor în hamac / doar primăvara

ce / orice / cărtărescu / llosa / mcewan / blandiana / saramago / murdoch desigur / vlădăreanu ce tare / roth / merge şi negrici / nietzsche da’ numa’ dacă eşti odihnit / allende / pessoa / unamuno / bălăiţă / pleşu / dostoievski / gogol oh da 

cu ce / pepsi din greu / ice tea de lămâie / chips-uri picante / popcorn / merge şi o vodcă mică / atenţie să nu pierzi şirul rândurilor / băi ai scăpat cartea pe jos / râzi ca un neghiob

când / oricând

Am spus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că intenţionez să mă specializez în literatura feminină de secol XX. Însă amatorismul meu în materie e uşor detectabil dacă mă gândesc că, deocamdată, n-am citit-o pe Virginia Woolf, care e mama lor… Sau nu e?

Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, din punctul meu de vedere, dobândeşte subit valoarea literară a confesiunii lipsită de ficţiune numai dacă povestea eroinei (Esther) se confundă cu destinul tragic al autoarei. Altfel, ar fi o simplă carte despre depresie şi despre iluzia permanentă a învingerii ei. Citindu-i însă şi biografia, constaţi că Esther e una şi aceeaşi persoană (na, argoul juridic…) cu poeta americană Sylvia Plath, măcinată de boală într-o asemenea măsură încât nici măcar luciditatea ascuţită a minţii ei nu poate decât să conştientizeze adâncimile depresiei. Mintea nu poate lupta cu propriii demoni; poate, eventual, să-i domine temporar, dar ineficient.

Esther, la fel ca S.P., câştigă un concurs al unei reviste de modă, în urma căruia are privilegiul de a locui în New York pentru câteva săptămâni, loc al decadenţei, al vieţii de noapte, al lipsei scrupulelor, cu atât mai vivante cu cât personajul principal suferă de un provincialism cronic. Izbirea violentă de experienţele din The Big Apple, combinată cu o maladivă reconsiderare a calităţilor proprii şi cu o deficitară încredere în sine, o aduc pe Esther în pragul nebuniei. Un pas mai lipseşte până la schimbarea totală a cotidianului. Esther va fi internată într-un azil, i se vor administra calmante, va fi supusă terapiei cu şocuri electrice, în intenţia (uşor ridicolă în viziunea personajului principal) unei vindecări miraculoase.

Nu lipsesc nici personajele secundare, care întregesc un tablou al macro-nebuniei mijlocului de secol 20. Femei obsedate de ascensiunea socială, bărbaţi captivi în virilitatea lor dovedibilă oricând şi oriunde, părinţi absenţi ori prietene inutile (Joan, care, la rândul ei, se sinucide), un amic din tinereţe şi pseudo-iubit (Buddy Willard) care e mai preocupat de a-şi confirma perpetuu nevinovăţia în raport cu femeile pe care le aduce la exasperare decât de sănătatea mentală a acestora etc.

Finalul romanului e deschis. Însă numai aparent. Lui Esther, externată din azil, i se cere să vină la o ultimă consultare cu medicii psihiatri, pentru a vedea dacă însănătoşirea e reală au ba. Sfârşitul cărţii ne-o prezintă pe Esther păşind stânjenită în camera unde urma să aibă loc consultaţia. Nu ştim, aşadar, dacă i se dă undă verde. Din biografia autoarei ştim, însă, că finalul nu e aici, deşi e dureros de aproape. Sylvia Plath iese din azil, publică romanul Clopotul de sticlă la începutul anului 1963, iar la 11 februarie al aceluiaşi an se sinucide.

(Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, ed. Polirom, 2003)