Un fel de Eliade

Posted: 2010/01/22 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Citind Omul duplicat al lui Saramago am simţit o uşoară adiere de ficţiune eliadescă, deşi, probabil, alăturarea asta pare niţel deplasată pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că personajul central al cărţii, Tertuliano Maximo Afonso e un banal profesor de istorie şi că are parte, spre uimirea şi, apoi, disperarea sa, de nişte întâmplări din categoria fantasticului. Nu seamănă cu un plot al lui Eliade?

Ba seamănă, şi încă foarte mult. Pe scurt, e vorba despre un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani (38 mi se pare că ni se spune la un moment dat), care descoperă, urmărind un film la sugestia colegului său, că un personaj secundar din filmul respectiv îi seamănă leit, sfidând orice lege a geneticii ori a firescului. De aici începe o adevărată vânătoare a celuilalt eu, pe care-l va întâlni, în carne şi oase, dar pe care va ajunge să-l deteste ulterior (sentiment reciproc, după cum urma să aflăm). Ceea ce iniţial pornise ca un impuls al curiozităţii sf’ârşeşte prin a bulversa vieţile celor doi într-o asemenea măsură încât ele vor deveni interşanjabile, fără voia protagoniştilor. Bucuria reţinută a găsirii unui eu identic (palidă punere în cuvânt a fricii de singurătate) devine exasperarea aflării adevărului crunt: nu există loc în lume pentru identităţi. Pământul nu poate cuprinde dublul unei entităţi care, oricum, nu are o importanţă covârşitoare în ecuaţia fericirii globale. Frumuseţea lumii rezidă în complementaritate, nicidecum în identitate. Prin urmare, unul dintre cei doi trebuie suprimat. Însă nicio judecată tranşantă nu aduce garanţia calmării apelor. Cel rămas (pentru că unul dintre cei doi rămâne pe mai departe umbra destinului celuilalt) va avea în permanenţă stigmatul duplicatului care, în fuga perpetuă a omului modern pentru originalitate, se constituie într-un veritabil blestem.

Iar dacă întreaga carte e construită ca o ficţiune, finalul ajunge în şi-mai-ficţiune. Tertuliano Maximo Afonso, stând pe fotoliu şi primind un telefon care-l transformă într-un alt dublu al său, de care se credea scăpat, lasă loc de interpretări dintre cele mai diverse. Un final neaşteptat, marca Saramago.

Şi, ca să revin la ideea din titlul postării mele, chiar mi s-a părut că banalitatea vieţii unui profesor de istorie, al cărui traseu prestabilit e, într-o bună zi, deturnat brusc datorită unui eveniment care sfidează normalul, e o temă recurentă în nuvelistica fantastică a lui Mircea Eliade. Şi n-o spun ca să mă bat româneşte cu pumnul în piept pentru că, nu-i aşa, am avut şi noi un Saramago avant la lettre, ci pentru că-mi place să descopăr că marii autori n-au orgolii care să le împiedice forţa creatoare în a zămisli lucruri deja spuse, chiar dacă într-o cu totul altă formă. Vedeţi, de aceea e mişto literatura!

(Jose Saramago, Omul duplicat, ed. Polirom, 2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s