Emoţie şi dezgust

Posted: 2010/01/07 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, „Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ’77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază „la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem („Lectura pe înţelesul tuturor”, „Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la „baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic („Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea („… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul „rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): „În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)

Anunțuri
Comentarii
  1. Monica spune:

    Da. Pacatul recent al lui Manolescu e ca nu mai scrie nimic, ci se autoplagiaza la greu, cum spui. A secat, pare-se…

  2. danboeriu spune:

    Nici măcar nu e o apucătură nouă. Sau, mă rog, nu e Manolescu singurul care face lucrul ăsta (deşi asta nu e o scuză). Îmi aduc aminte că am revăzut fragmente identice în cel puţin 4 cărţi ale lui Octavian Paler, acum ceva vreme. Deci, se poartă…

  3. Ciprian spune:

    Ma leg doar de greseala respectiva… in rest sunt in necunostinta de cauza.
    Probabil or fi vazut corectorii greseala, dar deh! Stii tu cum e cand maestrul greseste: cunoaste regulile si stie prea bine de ce le incalca. Profanii n-au voie sa puna la indoiala mintea artistului.
    Spun asta aducandu-mi aminte de fotografi care se afla in Top 6 al tuturor timpurilor, fotografi care faceau greseli elementare de compozitie, iar profesorul nostru ne spunea „stie el (fotograful X) de ce a incalcat regula”. Bineinteles, noi n-aveam privilegiul, notorietatea si vasta experienta in spate incat sa o incalcam.

    • danboeriu spune:

      Una e greşeala voită, care poate avea motivaţii de tot soiul în cazul unui fragment literar, şi alta e greşeala flagrantă. Păi, în cazul lui „ca şi cronicar”, care ar fi intenţia subliminală care ne scapă? Niciuna! E fie o eroare de corectură (deşi am spus că mi se pare greu de crezut), ori o eroare din neatenţie (la fel de blamabilă, după capul meu). Mă rog, nu e atât de important, numai că eu cred şi acum (din cauza naivităţii mele funciare) că litera scrisă trebuie să devină model, dacă nu în conţinutul ei, măcar în formă. Iar când Manolescu scrie „ca şi cronicar”, mă pleoştesc, pur şi simplu.

  4. Silviu spune:

    Mie nu mi-a plăcut ce-am citit în al treilea paragraf, aia cu autoplagiatul „la greu”. În rest, subscriu.

  5. danboeriu spune:

    @ Silviu
    Să înţeleg că la partea cu „autoplagiatul la greu” nu subscrii? În ce sens? Nu crezi că Manolescu s-a copiat? Sau crezi că nu e nimic rău în asta? M-ai lăsat în ceaţă, as usual… 🙂

  6. Silviu spune:

    Revin, ghilimelele trebuie luate ca atare – autoplagiat „la greu”. Mr. grammar freak [sic], dacă plagiem la bine şi la greu, nu am nimic de adăugat, nici dacă plagiem din greu; dar dacă plagiem la greu, strâmb din nas. Atât 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s