Pânza de păianjen

Posted: 2010/01/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Degeaba a sunat gongul la douăsprezece noaptea, degeaba a început un alt an în care mi-am zis c-o să-ncerc să fiu mai bun, degeaba: tot nu pot pricepe vraja cu care Iris Murdoch mă ţine prizonier.

Romanul ăsta, Oameni buni şi oameni de bine, nu seamănă cu celelalte două pe care i le-am citit. Bine, adevărul e că nici descrierea din interior nu coincide în totalitate cu conţinutul cărţii. Adică e mult spus că avem de-a face cu un roman pornit de la o tramă poliţistă, cu uşoare accente gotice. Nu e chiar aşa… Dar cu siguranţă cartea are toate ingredientele pentru a o face captivantă.

Nu ştiu dacă vreau s-o povestesc sau nu. În linii mari, are loc o sinucidere (crimă?) misterioasă (de parcă sinuciderea n-ar fi, mereu, un mare mister), a unui angajat obscur, Radeechy, dar care, ulterior gestului său, se descoperă că ducea o viaţă „apetisantă”, ca să folosesc un eufemism. Nu lipsesc elemente de magie neagră, sex energetic (what?!), femei uşoare şi porumbei sacrificaţi. Personajul central al cărţii este John Ducane, bărbat aflat într-o criză a vârstei a doua, bănuiesc, când apucăturile tinereşti par deplasate, dar parcă nici nu-ţi vine deocamdată să te aşezi la casa ta. El va fi cel însărcinat cu ancheta internă asupra morţii lui Radeechy. Se descoperă, astfel, că era un om care-şi ucisese într-un acces de gelozie soţia, că fusese şantajat din această cauză de Biranne, care la rândul lui se afla într-o relaţie ciudată cu McGrath, a cărui soţie era folosită pe post de momeală, ca pe urmă toţi oamenii care-i cădeau în mreje să fie şantajaţi la rândul lor etc. E mult prea mult de povestit şi, ca de obicei, modul în care o fac eu n-are nicio legătură cu magia unei cărţi semnate Murdoch.

John Ducane pare, până la urmă, factorul coagulant (ca un păianjen care, din centrul pânzei sale, scrutează împrejurimile şi ţese legături abia vizibile între colţuri) între personaje care fie din frică, fie din resentiment ori fie din neputinţă nu reuşesc să deschidă ochii cu atenţie. Finalul romanului, în care întrezărim eternul clişeu al aventurii la limită menită să te facă să vezi cu adevărat care sunt lucrurile importante din viaţă (bla bla bla: Ducane ar fi, deci, un Gheorghidiu camilpetrescian…), aduce o conciliere între persoane care nu păreau să mai dorească vreodată să aibă de-a face unul cu celălalt. Paula se împacă cu Richard Biranne, Mary ajunge iubita lui Ducane, Barbara îi dă, în sfârşit o şansă neîndemânaticului Pierce, Kate şi Octavian îşi continuă căsnicia (deşi faptul că soţul ştie şi chiar încurajează aventurile extraconjugale ale soţiei pare neverosimil), Willy rememorează ororile nazismului şi se împacă cu ideea că din cauza lui doi prieteni au fost gazaţi, unchiul Theo retrăieşte mental experienţele homosexuale din tinereţe etc.

Din nou remarc măiestria cu care Iris Murdoch ştie să-şi creeze personajele. Deşi foarte multe la număr, acestea au o individualitate care le face inconfundabile. Nicio clipă n-am avut senzaţia că pierd firul, că uit cine e X sau Y, deşi romanul e încărcat cu peste 20 de personaje principale. Nu ştiu cum reuşeşte şi, de fapt, nici nu mă interesează, câtă vreme orice carte a acestei autoare mă face să spun „Aşa, da!”. Iris Murdoch, to be continued…

(Iris Murdoch, Oameni buni şi oameni de bine, ed. Polirom, 2006)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s