Curat telenovelă!

Am promis că nu mă las bătut în ceea ce o priveşte pe Iris Murdoch. Acest al doilea roman al ei pe care l-am citit e aproape la fel de plăcut ca primul („Castelul de nisip”), însă mi s-a părut exagerat (ca temă) pe alocuri. But still, o plăcere la citit.

Remarcabilă, în primul rând, e uşurinţa cu care Dame Murdoch se „încarnează” într-un personaj masculin (romanul e construit la persoana I) şi, culmea!, reuşeşte să-i descrie atât de bine stările, încât poţi crede, la un moment dat, că romanul e scris de un autor, nu de o autoare… În literatura română, singurul exemplu de acest fel care-mi vine în minte (deşi e viceversa) e cel al lui Augustin Buzura care, în Refugii, se „transformă” într-o femeie uşor labilă, Ioana Olaru. Un roman care mi-a plăcut, de fapt…

Dar de ce zic că e telenovelă? Simplu. Pentru că întâmplările sunt atât de bine potrivite de hazard, încât îţi vine să spui că nu există pe lume decât coincidenţe şi că, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi automat de ele. Hilary, tânărul personaj principal al cărţii, are în tinereţe un fling cu soţia unuia dintre mentorii săi de la Oxford. Povestea lor, a lui Hilary şi Anne, nu are un sfârşit fericit, pentru că Hilary provoacă un accident de circulaţie în care Anne, însărcinată, moare. Soţul ei (şi mentorul lui Hilary), Gunnar Jopling, încearcă să-şi refacă viaţa, căsătorindu-se cu Lady Kitty, iar întâlnirea dintre el şi Hilary are loc după foarte mulţi ani, răstimp în care Hilary ocupă o măruntă funcţie administrativă, deşi capacităţile lui intelectuale (şi mai ales lingvistice) i-ar fi permis mult mai mult. Sfârşitul e lesne de observat: Hilary se îndrăgosteşte şi de Lady Kitty, iar finalul poveştii lor, nici în acest caz, nu e fericit. Dar simt din nou că minimalizez frumuseţea cărţii.

Sigur că nu la asta se reduce întregul roman, care însumează aproape 600 de pagini. Există şi aici personaje memorabile, cum sunt Christopher (colegul de apartament al lui Hilary), Tommy (eterna logodnică a personajului principal), Clifford, soţii Impiatt (un fel de snobi middle-class), enigmatica Biscuit (camerista lui Kitty), Crystal (sora lui Hilary, care trăieşte în umbra acestuia şi care are un secret mare legat de Gunnar), Arthur (insipidul subaltern al lui Hilary, îndrăgostit nebuneşte de Crystal).  Toate personajele au o istorie a lor, nimeni nu apare din senin şi fără vreun scop precis în toată această ţesătură de intrigi şi zbucium sufletesc. Pentru că şi în asta constă miracolul cărţii: nu e o succesiune aleatorie de întâmplări, ci reprezintă şi o incursiune în mintea unui om suficient de inteligent încât să-şi înţeleagă propria micime, dar şi posesor al unui orgoliu uşor exacerbat care-i justifică cinismul şi instabilitatea emoţională.

Un minus, în schimb, pentru traducere, pentru că mă aşteptam ca Antoaneta Ralian să nu comită greşeli elementare, cum ar fi, de pildă, o construcţie frecventă în vorbirea curentă (dar eronată) de genul „ne înţelesesem” (e fie „ne înţeleseserăm” – mai mult ca perfect, fie „ne înţeleserăm” – perfect simplu. „Înţelesesem” e forma de mai mult ca perfect pentru persoana I singular, nu plural). La fel, un minus pentru redactare, cu multe litere lipsă sau inversiuni nepermise la o editură de talia Poliromului.

(Iris Murdoch, Fiul cuvintelor, ed. Polirom, 2003)