Am o stimă deosebită pentru Neagu Djuvara (pe care îl consider una din minţile strălucite pe care le avem) şi pentru editura Humanitas, care, după 1990, a încercat să redea românilor istoria netrucată a ultimilor 50 de ani. Însă nu orice „invenţie” editorială a prestigioasei edituri merită băgată în seamă, chiar dacă autorul e o personalitate publică de primă mărime.
Aşa s-a întâmplat cu cartea de faţă. E greu să numeşti, de fapt, „carte” o apariţie editorială care abia depăşeşte 100 de pagini, cu ilustraţii cu tot! Humanitasul are o tradiţie mai veche în această meteahnă. Amintesc doar „Despre minciună” (Gabriel Liiceanu), „Discernământul modernizării” (Patapievici) ori „Despre bucurie în est şi în vest” (Andrei Pleşu). Toate cărţi în regulă din punctul de vedere al conţinutului ori al ideilor transmise, dar care nu erau suficiente pentru a justifica un volum. Nu poţi transforma conţinutul unei conferinţe într-un volum de sine stătător…
Poveştile lui Neagu Djuvara, 4 la număr, au apărut iniţial în „Plai cu boi”, revista lui Mircea Dinescu. Nu spun că nu au farmec, că nu sunt povestite într-o limbă română exemplară care, chiar dacă nu abundă în neologisme, îşi păstrează o savoare aparte. Toate acestea sunt adevărate, însă „subţirimea” povestirilor e dezolantă. Mă aşteptam la o carte mult mai substanţială, mai stufoasă şi mai… „epică”, în concordanţă cu memoria fantastică a lui Neagu Djuvara. Probabil că, de această dată, comercialul a fost mai important decât substanţa. Însă dacă un astfel de lucru e scuzabil la unii scriitori fără prea mare adâncime, la un autor de calibrul lui Djuvara acest fapt e, din punctul meu de vedere, de neacceptat. Poate sunt retrograd. Îmi asum acest defect cu seninătate.
Închei, spunând că mi se pare nefiresc să citesc într-o jumătate de oră o carte de proză scrisă de Djuvara. E, după vorba unui prieten, un fel de popcorn pentru intelectuali. Da’ tot popcorn e…
(Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, ed. Humanitas, 2009)
Într-adevăr, meteahna cu aspect de popcorn îl declasează întrucîtva pe autor pentru că păcătuieşte prin acordul de publicare al unei creaţii care dă senzaţia de gînd neterminat, de operă precară sau, în cel mai bun caz, de compunere grăbită spre apariţie profitabilă.
În comentariul meu de mai sus, mai corectă era exprimarea: „… acordul de publicare dat unei creaţii…”
Domnule M.G.,
Sunt de acord cu ceea ce spuneţi, fireşte. Pe mine m-au dezamăgit autorii valoroşi care au recurs la astfel de tertipuri.. (îmi vine să le zic „electorale”!). Înţeleg că e binevenită o lansare la un târg de carte, dar, dacă nu ai nimic consistent, e regretabil să publici un op care, până la urmă, nici n-are subiect. Djuvara nu trebuia să se preteze la aşa ceva. Merge în cazul Andreei Marin…
Intrasem să-ţi spun că am cumpărat şi eu această carte acum ceva vreme de la Humanitas şi nu prea îmi venea să mă apuc de ea. Acum, că am citit cronica ta dubiul meu sporeşte şi mai mult.
M.G. este cunoştinţa noastră comună? Dacă da, mă bucur că v-am redescoperit aici. Ce mai faceţi?