O să scriu pe scurt, că nici nu se poate altfel, despre cel mai recent volum de poezie al Elenei Vlădăreanu. Ce să vă zic? Mi-a plăcut cap-coadă, chiar dacă nu mai are agresivitatea din Europa. Zece cântece funerare.
Spaţiu privat e o carte bine construită, cu pasaje în stilul care a consacrat-o deja pe autoare dar care, nu ştiu cum, reuşesc totuşi să mă surprindă. Bine, există şi titluri care-ţi provoacă un fior pe şira spinării (cum e şi acela pe care l-am ales ca titlu al postării mele despre volum, Give me cancer! sau I need you, osama), dar astea nu sunt decât concesii, după capul meu, pe care autoarea le face comercialului. Şi, dacă e s-o spunem pe aia bună, ăsta nici măcar nu e un lucru blamabil. Că e naiv să te gândeşti că, la vremea lui, Dostoievski nu scria ca să placă celor contemporani lui, ci se mulţumea să ştie că va fi apreciat peste un secol… Aiurea! Toată lumea vrea să placă, într-un fel sau altul, iar la Elena Vlădăreanu lucrul ăsta nici nu e măcar ascuns. Aşa că un punct în plus pentru onestitate.
Infuzia de proverbial e parcă mai pregnantă decât în penultimul volum. Autoarea scrie, cu dezinvoltură, despre criza economică, despre foamete, despre ecologism, despre obsesia trupului, despre fast food şi kilograme în plus, despre atacurile de la 9/11, despre jurnaliştii răpiţi: când i-au răpit pe ăia trei jurnalişti români de care nu auzise nici dracu’ / dădeam cu banu’: e pe bune / e la mişto („I need you, osama”). Poate cea mai inteligentă raportare la „misterul” răpirii…
N-am ce să mai comentez. O carte de poezie mişto şi gata. Iar Elena Vlădăreanu, always a pleasure…
(Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, ed. Cartea românească, 2009)
Cu cărţile pe faţă 