În extaz!

Posted: 2009/12/08 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Da, aşa m-am simţit citind romanul lui Iris Murdoch! Această autoare reprezintă, pentru mine, cea mai plăcută surpriză literară de la John Fowles încoace. Fără niciun dubiu, o mare, mare, huge scriitoare.

Castelul de nisip e primul roman al autoarei britanice pe care l-am citit. Deja mă aflu la al doilea, despre care voi scrie, cu siguranţă. Am acest obicei de a descoperi câte un autor (pe care-l ştiam doar cu numele, fără să-i fi citit vreun titlu), căruia-i citesc un roman, după care să rămân realmente impresionat şi să mă decid să fac un maraton din cărţile publicate în română sub semnătura respectivă. Aşa am păţit cu Saramago, Llosa, Thomas Mann, Marquez, iar de la noi cu Paler, Dan Lungu, Blandiana, Pleşu etc. Despre Iris Murdoch ştiam prea puţine: doar că e una dintre cele mai apreciate scriitoare britanice ale secolului trecut şi că a murit suferind de Alzheimer, în 1999.

Nu exagerez când spun că romanul Castelul de nisip e captivant de la început până la sfârşit, în ciuda faptului că se întinde peste 400 de pagini. L-am citit cu cel puţin aceeaşi plăcere cu care am parcurs, vara trecută, romanul Daniel Martin al lui Fowles. Iar talentul cel mai surprinzător la un autor e acela de a face interesant, citibil şi interpretabil în diverse chei un subiect banal, anodin, fără posibilitatea răsturnării spectaculoase a lucrurilor. Familia tipică britanică (Bill Mor, soţia lui – Nan şi copiii Felicity şi Donald) reprezintă punctul central al cărţii. Mor e profesor, se îndrăgosteşte de domnişoara Carter, artist plastic, căreia i se cere să picteze portretul fostului director al şcolii, Demoyte. Încrengătura şugubeaţă în care intră Mor e privită nu cu intenţie moralizatoare, ci cu umor şi o relativă înţelegere. Lucru ciudat, având în vedere că autorul e, totuşi, femeie. Însă dacă veţi avea curiozitatea să citiţi câte ceva despre viaţa lui Iris Murdoch, veţi înţelege de ce, în cazul ei, nimic nu e surprinzător… Întorcându-mă la carte, trebuie să spun că frumuseţea ei constă în modalitatea extraordinară în care autoarea reuşeşte să zugrăvească portrete, imagini, trăsături de caracter, cu siguranţa unui fotograf convins că hârtia care surprinde realitatea nu poate minţi niciodată. Nu e de mirare că scriitoarea însăşi îi recunoaşte între „mentorii” ei pe Sartre, Platon şi, atenţie, Dostoievski.

Povestea e simplă: Mor e, aşa cum am spus, un profesor oarecare, având un vag complex al neîmplinirii pentru faptul că n-a reuşit, până la vârsta lui, să-şi depăşească modesta condiţie (motiv pentru care cochetează, la început în secret, mai apoi public, cu ideea de a deveni parlamentar laburist). Apariţia domnişoarei Carter, mult mai tânără şi mai zburdalnică, îi tulbură serios tabieturile cotidiene şi îl determină să-şi regândească atât statutul social, cât şi relaţiile cu propria familie. Bineînţeles că, fiind un prizonier docil al vieţii tihnite, nu va reuşi să schimbe nimic. Intenţia de a candida în alegeri, dezvăluită maliţios de către soţia înşelată într-o adunare conjuncturală, o face pe domnişoara Carter să-şi dea seama că nu ea reprezintă ţelul suprem pentru Mor, ci ascensiunea politică, chiar dacă, între timp, Mor se răzgândise în ceea ce priveşte aspiraţiile sale. Zvonul public are, aşadar, impact mai puternic pentru sufletul îndrăgostit decât asigurările venite din partea cealaltă.  Personajele sunt pitoreşti, perfect creionate, au viaţă, au suflu, personalitate. De urmărit, printre altele, imaginea lui Demoyte. Seamănă cu multe personaje care ne amărăsc viaţa… 🙂

Dar mă opresc aici cu istorisirea, pentru că am impresia că distrug farmecul cărţii. Jur! N-am citit ceva mai frumos, mai cuprinzător, mai reconfortant şi mai aproape-de-adevărata-literatură (aşa cum o înţeleg eu, fireşte) în ultima jumătate de an, cred. Iris Murdoch pare să devină – încet, dar sigur – una dintre scriitoarele mele preferate. Şi maratonul meu în ceea ce o priveşte abia a început. She’ll be back! 🙂

(Iris Murdoch, Castelul de nisip, ed. Polirom, 2003)

Anunțuri
Comentarii
  1. Luiza spune:

    Ciudat, pe mine nu m-a prins mai deloc, cred ca am citit doar 20 de pagini 😦 dar nu voi renunta la carte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s