Nu prea…

Culegerea aceasta de nuvele a reuşit performanţa (deşi sunt foarte maleabil şi uşor de impresionat când vine vorba despre literatură) să nu mă convingă deloc. Adică, spus pe româneşte, nu mi-a plăcut.

Am impresia că toate povestioarele de aici au aceeaşi temă, pe care autoarea a încercat s-o reinventeze cu fiecare nou titlu. Numai că, din punctul meu de vedere, nu prea i-a ieşit. E obositor să „asculţi”, în 200 de pagini, remixuri ale aceleiaşi bucăţi.  Oameni cu vieţi simple, care fac eforturi considerabile de a da un sens propriei existenţe – iată o idee pe care alţi autori au pus-o în scenă cu mult mai mult farmec decât Gabriela Melinescu. Personajele cărţii de faţă sunt şterse, nenaturale, iar nuvelele (deşi mie îmi par schiţe mai degrabă) sunt pe cât de uşor de citit, pe atât de neimpresionabile. Există şi aici tema înstrăinării, a greutăţii de a-ţi găsi locul (reminiscenţă a dramei emigrării, cu siguranţă), un strop de realism magic, oleacă umor moralizator, dar ceva nu se leagă.

Cartea conţine şi desene ale autoarei, însă şi aici trebuie s-o spun clar: fie nu mă pricep eu la simbolistică, fie, într-adevăr, desenele n-au nimic de-a face cu poveştile în interiorul cărora ele sunt inserate. Probabil că „Ghetele fericirii” a fost prea mult pentru mine…

Sunt conştient că Gabriela Melinescu e o scriitoare apreciată, mai mult prin Suedia decât pe plaiurile natale (cartea însăşi e o traducere din suedeză, realizată de G.M.). Mă aşteptam la o surpriză plăcută. N-a fost să fie. Poate n-am început bine. Să-ncerc cu „Jurnalul suedez”?

(Gabriela Melinescu, Ghetele fericirii (nuvele), ed. Polirom, 2006)

Curat telenovelă!

Am promis că nu mă las bătut în ceea ce o priveşte pe Iris Murdoch. Acest al doilea roman al ei pe care l-am citit e aproape la fel de plăcut ca primul („Castelul de nisip”), însă mi s-a părut exagerat (ca temă) pe alocuri. But still, o plăcere la citit.

Remarcabilă, în primul rând, e uşurinţa cu care Dame Murdoch se „încarnează” într-un personaj masculin (romanul e construit la persoana I) şi, culmea!, reuşeşte să-i descrie atât de bine stările, încât poţi crede, la un moment dat, că romanul e scris de un autor, nu de o autoare… În literatura română, singurul exemplu de acest fel care-mi vine în minte (deşi e viceversa) e cel al lui Augustin Buzura care, în Refugii, se „transformă” într-o femeie uşor labilă, Ioana Olaru. Un roman care mi-a plăcut, de fapt…

Dar de ce zic că e telenovelă? Simplu. Pentru că întâmplările sunt atât de bine potrivite de hazard, încât îţi vine să spui că nu există pe lume decât coincidenţe şi că, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi automat de ele. Hilary, tânărul personaj principal al cărţii, are în tinereţe un fling cu soţia unuia dintre mentorii săi de la Oxford. Povestea lor, a lui Hilary şi Anne, nu are un sfârşit fericit, pentru că Hilary provoacă un accident de circulaţie în care Anne, însărcinată, moare. Soţul ei (şi mentorul lui Hilary), Gunnar Jopling, încearcă să-şi refacă viaţa, căsătorindu-se cu Lady Kitty, iar întâlnirea dintre el şi Hilary are loc după foarte mulţi ani, răstimp în care Hilary ocupă o măruntă funcţie administrativă, deşi capacităţile lui intelectuale (şi mai ales lingvistice) i-ar fi permis mult mai mult. Sfârşitul e lesne de observat: Hilary se îndrăgosteşte şi de Lady Kitty, iar finalul poveştii lor, nici în acest caz, nu e fericit. Dar simt din nou că minimalizez frumuseţea cărţii.

Sigur că nu la asta se reduce întregul roman, care însumează aproape 600 de pagini. Există şi aici personaje memorabile, cum sunt Christopher (colegul de apartament al lui Hilary), Tommy (eterna logodnică a personajului principal), Clifford, soţii Impiatt (un fel de snobi middle-class), enigmatica Biscuit (camerista lui Kitty), Crystal (sora lui Hilary, care trăieşte în umbra acestuia şi care are un secret mare legat de Gunnar), Arthur (insipidul subaltern al lui Hilary, îndrăgostit nebuneşte de Crystal).  Toate personajele au o istorie a lor, nimeni nu apare din senin şi fără vreun scop precis în toată această ţesătură de intrigi şi zbucium sufletesc. Pentru că şi în asta constă miracolul cărţii: nu e o succesiune aleatorie de întâmplări, ci reprezintă şi o incursiune în mintea unui om suficient de inteligent încât să-şi înţeleagă propria micime, dar şi posesor al unui orgoliu uşor exacerbat care-i justifică cinismul şi instabilitatea emoţională.

Un minus, în schimb, pentru traducere, pentru că mă aşteptam ca Antoaneta Ralian să nu comită greşeli elementare, cum ar fi, de pildă, o construcţie frecventă în vorbirea curentă (dar eronată) de genul „ne înţelesesem” (e fie „ne înţeleseserăm” – mai mult ca perfect, fie „ne înţeleserăm” – perfect simplu. „Înţelesesem” e forma de mai mult ca perfect pentru persoana I singular, nu plural). La fel, un minus pentru redactare, cu multe litere lipsă sau inversiuni nepermise la o editură de talia Poliromului.

(Iris Murdoch, Fiul cuvintelor, ed. Polirom, 2003)

Moş Neagu – povestitor

Am o stimă deosebită pentru Neagu Djuvara (pe care îl consider una din minţile strălucite pe care le avem) şi pentru editura Humanitas, care, după 1990, a încercat să redea românilor istoria netrucată a ultimilor 50 de ani. Însă nu orice „invenţie” editorială a prestigioasei edituri merită băgată în seamă, chiar dacă autorul e o personalitate publică de primă mărime.

Aşa s-a întâmplat cu cartea de faţă. E greu să numeşti, de fapt, „carte” o apariţie editorială care abia depăşeşte 100 de pagini, cu ilustraţii cu tot! Humanitasul are o tradiţie mai veche în această meteahnă. Amintesc doar „Despre minciună” (Gabriel Liiceanu), „Discernământul modernizării” (Patapievici) ori „Despre bucurie în est şi în vest” (Andrei Pleşu). Toate cărţi în regulă din punctul de vedere al conţinutului ori al ideilor transmise, dar care nu erau suficiente pentru a justifica un volum. Nu poţi transforma conţinutul unei conferinţe într-un volum de sine stătător…

Poveştile lui Neagu Djuvara, 4 la număr, au apărut iniţial în „Plai cu boi”, revista lui Mircea Dinescu. Nu spun că nu au farmec, că nu sunt povestite într-o limbă română exemplară care, chiar dacă nu abundă în neologisme, îşi păstrează o savoare aparte. Toate acestea sunt adevărate, însă „subţirimea” povestirilor e dezolantă. Mă aşteptam la o carte mult mai substanţială, mai stufoasă şi mai… „epică”, în concordanţă cu memoria fantastică a lui Neagu Djuvara. Probabil că, de această dată, comercialul a fost mai important decât substanţa. Însă dacă un astfel de lucru e scuzabil la unii scriitori fără prea mare adâncime, la un autor de calibrul lui Djuvara acest fapt e, din punctul meu de vedere, de neacceptat. Poate sunt retrograd. Îmi asum acest defect cu seninătate.

Închei, spunând că mi se pare nefiresc să citesc într-o jumătate de oră o carte de proză scrisă de Djuvara. E, după vorba unui prieten, un fel de popcorn pentru intelectuali. Da’ tot popcorn e… 

(Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, ed. Humanitas, 2009)

Give me cancer!

O să scriu pe scurt, că nici nu se poate altfel, despre cel mai recent volum de poezie al Elenei Vlădăreanu. Ce să vă zic? Mi-a plăcut cap-coadă, chiar dacă nu mai are agresivitatea din Europa. Zece cântece funerare.

Spaţiu privat e o carte bine construită, cu pasaje în stilul care a consacrat-o deja pe autoare dar care, nu ştiu cum, reuşesc totuşi să mă surprindă. Bine, există şi titluri care-ţi provoacă un fior pe şira spinării (cum e şi acela pe care l-am ales ca titlu al postării mele despre volum, Give me cancer! sau I need you, osama), dar astea nu sunt decât concesii, după capul meu, pe care autoarea le face comercialului. Şi, dacă e s-o spunem pe aia bună, ăsta nici măcar nu e un lucru blamabil. Că e naiv să te gândeşti că, la vremea lui, Dostoievski nu scria ca să placă celor contemporani lui, ci se mulţumea să ştie că va fi apreciat peste un secol… Aiurea! Toată lumea vrea să placă, într-un fel sau altul, iar la Elena Vlădăreanu lucrul ăsta nici nu e măcar ascuns. Aşa că un punct în plus pentru onestitate.

Infuzia de proverbial e parcă mai pregnantă decât în penultimul volum. Autoarea scrie, cu dezinvoltură, despre criza economică, despre foamete, despre ecologism, despre obsesia trupului, despre fast food şi kilograme în plus, despre atacurile de la 9/11, despre jurnaliştii răpiţi: când i-au răpit pe ăia trei jurnalişti români de care nu auzise nici dracu’ / dădeam cu banu’: e pe bune / e la mişto („I need you, osama”). Poate cea mai inteligentă raportare la „misterul” răpirii…

N-am ce să mai comentez. O carte de poezie mişto şi gata. Iar Elena Vlădăreanu, always a pleasure…

(Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, ed. Cartea românească, 2009)

În extaz!

Da, aşa m-am simţit citind romanul lui Iris Murdoch! Această autoare reprezintă, pentru mine, cea mai plăcută surpriză literară de la John Fowles încoace. Fără niciun dubiu, o mare, mare, huge scriitoare.

Castelul de nisip e primul roman al autoarei britanice pe care l-am citit. Deja mă aflu la al doilea, despre care voi scrie, cu siguranţă. Am acest obicei de a descoperi câte un autor (pe care-l ştiam doar cu numele, fără să-i fi citit vreun titlu), căruia-i citesc un roman, după care să rămân realmente impresionat şi să mă decid să fac un maraton din cărţile publicate în română sub semnătura respectivă. Aşa am păţit cu Saramago, Llosa, Thomas Mann, Marquez, iar de la noi cu Paler, Dan Lungu, Blandiana, Pleşu etc. Despre Iris Murdoch ştiam prea puţine: doar că e una dintre cele mai apreciate scriitoare britanice ale secolului trecut şi că a murit suferind de Alzheimer, în 1999.

Nu exagerez când spun că romanul Castelul de nisip e captivant de la început până la sfârşit, în ciuda faptului că se întinde peste 400 de pagini. L-am citit cu cel puţin aceeaşi plăcere cu care am parcurs, vara trecută, romanul Daniel Martin al lui Fowles. Iar talentul cel mai surprinzător la un autor e acela de a face interesant, citibil şi interpretabil în diverse chei un subiect banal, anodin, fără posibilitatea răsturnării spectaculoase a lucrurilor. Familia tipică britanică (Bill Mor, soţia lui – Nan şi copiii Felicity şi Donald) reprezintă punctul central al cărţii. Mor e profesor, se îndrăgosteşte de domnişoara Carter, artist plastic, căreia i se cere să picteze portretul fostului director al şcolii, Demoyte. Încrengătura şugubeaţă în care intră Mor e privită nu cu intenţie moralizatoare, ci cu umor şi o relativă înţelegere. Lucru ciudat, având în vedere că autorul e, totuşi, femeie. Însă dacă veţi avea curiozitatea să citiţi câte ceva despre viaţa lui Iris Murdoch, veţi înţelege de ce, în cazul ei, nimic nu e surprinzător… Întorcându-mă la carte, trebuie să spun că frumuseţea ei constă în modalitatea extraordinară în care autoarea reuşeşte să zugrăvească portrete, imagini, trăsături de caracter, cu siguranţa unui fotograf convins că hârtia care surprinde realitatea nu poate minţi niciodată. Nu e de mirare că scriitoarea însăşi îi recunoaşte între „mentorii” ei pe Sartre, Platon şi, atenţie, Dostoievski.

Povestea e simplă: Mor e, aşa cum am spus, un profesor oarecare, având un vag complex al neîmplinirii pentru faptul că n-a reuşit, până la vârsta lui, să-şi depăşească modesta condiţie (motiv pentru care cochetează, la început în secret, mai apoi public, cu ideea de a deveni parlamentar laburist). Apariţia domnişoarei Carter, mult mai tânără şi mai zburdalnică, îi tulbură serios tabieturile cotidiene şi îl determină să-şi regândească atât statutul social, cât şi relaţiile cu propria familie. Bineînţeles că, fiind un prizonier docil al vieţii tihnite, nu va reuşi să schimbe nimic. Intenţia de a candida în alegeri, dezvăluită maliţios de către soţia înşelată într-o adunare conjuncturală, o face pe domnişoara Carter să-şi dea seama că nu ea reprezintă ţelul suprem pentru Mor, ci ascensiunea politică, chiar dacă, între timp, Mor se răzgândise în ceea ce priveşte aspiraţiile sale. Zvonul public are, aşadar, impact mai puternic pentru sufletul îndrăgostit decât asigurările venite din partea cealaltă.  Personajele sunt pitoreşti, perfect creionate, au viaţă, au suflu, personalitate. De urmărit, printre altele, imaginea lui Demoyte. Seamănă cu multe personaje care ne amărăsc viaţa… 🙂

Dar mă opresc aici cu istorisirea, pentru că am impresia că distrug farmecul cărţii. Jur! N-am citit ceva mai frumos, mai cuprinzător, mai reconfortant şi mai aproape-de-adevărata-literatură (aşa cum o înţeleg eu, fireşte) în ultima jumătate de an, cred. Iris Murdoch pare să devină – încet, dar sigur – una dintre scriitoarele mele preferate. Şi maratonul meu în ceea ce o priveşte abia a început. She’ll be back! 🙂

(Iris Murdoch, Castelul de nisip, ed. Polirom, 2003)

Lolita, ten years later

Recunosc că e un haos total în modul în care citesc eu. N-am nicio metodă, niciun plan, niciun grafic. Mă scufund în cărţi, de obicei, aşa cum am mai spus-o, fără nicio logică prestabilită. Nu ştiu dacă e bine. Cert e că, de cele mai multe ori, nu-mi pare rău.

Cum nu mi-a părut rău nici zilele trecute când am vizitat (pentru prima oară după schimbarea sediului) librăria din magazinul Crişul. Cărţile sunt, aici, aranjate într-un mod foarte neprofesionist, volumele aceluiaşi autor nu sunt dispuse în acelaşi loc (deşi sunt publicate la aceeaşi editură), e ca la un joc de cald-rece… Ei, şi în dezordinea aia absolută, l-am găsit pe Philip Roth, cu al său Animal pe moarte.

Ce mai citisem eu de Philip Roth? A trebuit să fac un efort de concentrare ca să-mi aduc aminte de Sânul, o carte mică (la propriu şi îndrăznesc să spun că şi la figurat), o palidă reinventare a metamorfozei kafkiene. Adică, în romanul acela al lui Roth, personajul principal nu se transformă într-un gândac, ci într-un… sân, of course. Mă rog, ciudat, ciudat. Şi nici măcar nu era o satiră! Animal pe moarte e un roman mai serios, foarte bine scris, după umila mea părere (deşi unele pasaje mi s-a părut prost traduse, îmi venea greu să cred că autorul scrisese aşa), însă cu o temă care deja pare banală: legătura amoroasă între un profesor ajuns la bătrâneţe (60-70 de ani) şi o studentă cubaneză, Consuela. N-am crezut că acest laitmotiv al literaturii de oricând şi oriunde mai poate fi surprinzător. Şi totuşi, a fost. A fost o reală plăcere să citesc cartea asta, în vreo 2 ore şi-un pic, că trebuia să-mi fac un ceai pentru calmarea gâtlejului… Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu suferă de metaforizare excesivă, dar nici nu cade în trivial (deşi imaginea bătrânului care linge sângele menstrual al iubitei lui e cam hardcore pentru mine). Autorul menţine în permanenţă un balans între confesiunea abruptă şi misterul izvorât din pudoare. Detaliile care par scabroase au menirea doar de a face istorisirea veridică. Că, până la urmă, cred şi eu că în pragul andropauzei nu mai trebuie să ai ruşine deloc. Bate fierul până-i cald, nu?

Eroina (un fel de lolită mai coaptă şi mai sigură pe propriul potenţial de seducţie) se îmbolnăveşte de cancer, la un moment dat, iar imaginea senzuală a unei femei rase în cap, care pozează pentru ultima oară unui amant în vârstă creează o atmosferă foarte intimă, unde sexualitatea şi proximitatea morţii fac un tablou răvăşitor. Finalul e oarecum deschis, dar, as usual, nu vi-l dezvălui.

Un plus e şi faptul că romanul e foarte viu, relatat la persoana întâi (profesorul), cu multe elemente de oralitate. Cam ca la Ion Creangă, da` fără pupăză.

(Philip Roth, Animal pe moarte, ed. Polirom, 2006)

Str. Revoluţiei nr.89

Nu pot spune prea multe lucruri despre volumul ăsta. Coincidenţa fericită face ca eu să fi terminat cartea aseară şi să scriu despre ea astăzi, de Ziua Naţională. N-am vrut să fie aşa. S-a nimerit.

„Str. Revoluţiei nr.89” reprezintă un volum colectiv coordonat de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, cuprinzând 20 de povestioare/istorisiri/amintiri despre luna aceea de acum 20 de ani în care ne-a străbătut pentru prima oară după 50 de ani fiorul libertăţii. Dat fiind faptul că cele 20 de personalităţi sunt de calibre diferite, era evident că şi volumul va deveni inegal valoric. N-am înţeles modul de selectare a celor care urmau să scrie pentru această carte. Cum îi aduci laolaltă, fără să fii acuzat de frivolitate, pe Solomon Marcus cu Toni Grecu sau pe Magda Cârneci cu Ioan T. Morar? Per ansamblu, totuşi, cartea e agreabilă, deşi mă aşteptam la mai mult dramatism acolo unde era cazul (Magda Cârneci) şi la mult mai mult umor, acolo unde el se regăseşte în mod natural (Grecu, Morar). N-a fost să fie.

Nu spun, prin asta, că această evocare mutliplă a lui decembrie 89 m-a dezamăgit. Nici pomeneală. Cartea mi-a făcut plăcere, fără doar şi poate. Surpriza cea mai mare a fost că, pentru mine, cea mai frumoasă, tonică şi emoţionantă evocare a acelei perioade a fost cea a Cristinei Ţopescu, despre care habar n-aveam că poate să scrie atât de bine. Chapeau! Despre Ion Pop nici nu mai vorbesc, acolo sentimentul şi rigoarea academică se întrepătrund într-un mod atât de firesc, încât provoacă emoţie pură.

Dacă am vreun regret în ceea ce priveşte această carte, acela e faptul că Dan Lungu n-a scris nimic în ea. Mi-ar fi plăcut să pot citi despre Revoluţia din 1989 ţinându-mă de burtă de atâta râs… E drept, pot oricând să recitesc Sunt o babă comunistă!, iar efectul acesteia să estompeze orice fel de regret în legătură cu un volum la care, până la urmă, Dan Lungu n-a fost decât un biet coordonator…

(Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici (coord.), Str. Revoluţiei nr.89, ed. Polirom, 2009)