E clar: am dezvoltat o obsesie pentru literatura feminină românescă. După Blandiana, Cârstean, Vlădăreanu, Adameşteanu, Vlada, Cassian, a urmat Angela Marinescu. Nu staţi deoparte. Cu siguranţă vor urma Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Magda Cârneci u.s.w.
Şi, de fapt, trebuie să recunosc că nu mă gândesc atât de sexist atunci când vine vorba despre literatură. Nu caut deloc să fiu politically correct, pentru că mi se pare o dobitocie să foloseşti un criteriu atât de pueril când faci aprecieri despre o formă a artei. Pe de altă parte, există cărţi către care sunt împins aparent fără voia mea. Simt, ştiu că trebuie să citesc autorul X sau cartea Y. Pur şi simplu ştii lucrurile ăstea.
Aşa mi s-a întâmplat cu Angela Marinescu. Cartea aceasta, Probleme personale, e cel mai recent volum de poezii al autoarei. L-am deschis cu foarte mare curiozitate, pentru că citisem numai chestii deştepte şi îndrăzneţe despre scriitoare. Volumul nu m-a dezamăgit, dar nici nu mi-a provocat cine ştie ce plăcere. Mi se pare că e construit… invers, adică părţile cele mai puternice şi mai expresive se găsesc la începutul cărţii, după care tonul devine plictisitor şi aproape monoton. Cartea cade, pierde din forţă pe parcursul fiecărei pagini. Cea mai tare poezie e Ultima seară, care deschide volumul. După ea, urmează o serie de reinventări ale aceloraşi imagini (sex, sânge, revoltă, starea de transă, francheţe deranjantă şi permanenta senzaţie de neadaptare, însă nu superioară, condescendentă, ci dureroasă, erodantă). Finalul (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri) e defetist într-un mod dezamăgitor pentru cititorul care se aştepta ca autoarea să dea cu toţi dracii de pereţi (asemenea mirosuri ce ţâşnesc din flori de mac ce abia se susţin / pe tulpini atât de fragile mă ţin, încă, în viaţă, / e drept, împotriva voinţei mele).
Există, oricum, diferenţe notabile între stilul Angelei Marinescu şi cel al douămiiştilor, pe care pare să-i fi anticipat. Angela Marinescu nu foloseşte niciodată imagini gratuite, a căror unică menire e să şocheze. Chiar dacă par scrise de o persoană care prizează diverse substanţe, Problemele personale aşează fiecare cuvânt la locul lui, creând un covor simetric, fără a-şi pierde din diversitate. Din punctul meu de vedere, cel puţin, e mult mai şocantă imaginea următoare: negrii şi săracii îşi dau mâna / se înlănţuie până devin homosexuali / acolo se sărută ei liberi direct pe sânge / singuri şi compromişi fizic (Cu ochii pe tine), decât Sunt o doamnă, ce pula mea, propoziţia celebră cu care se deschide Băgăul Ioanei Bradea…
În final, mă gândesc că dacă tot suntem în prag de alegeri, merită să ştiţi ce orientare politică are Angela Marinescu. Poate vă ajută la votul de duminica viitoare următoare afirmaţie: politic vorbind / sunt obsedată / sexual (Din punct de vedere politic). Şi nici măcar nu cred că e singura.
(Angela Marinescu, Probleme personale, ed. Cartea românească, 2009)
Cu cărţile pe faţă 