În pat cu Miruna Vlada

Acuma, că tot v-am făcut curioşi cu titlul de mai sus, am să vă dezvălui marele secret: cartea asta, Pauza dintre vene, la fel ca restul cărţilor din colecţia de poezie a Cărţii româneşti, este însoţită de un cd audio ce conţine câteva dintre poemele volumului, în lectura autoarei. Pentru că vineri seara am fost prea obosit ca să mai am chef de citit, m-am cuibărit în pat, am tras draperiile, am stins lumina şi am dat play cd-ului cu pricina. În liniştea aceea, nu se auzea altceva decât vocea Mirunei Vlada, şoptindu-mi parcă la urechi tot felul de chestii…

…că despre chestii e vorba şi în volumul ăsta. Fireşte că, a doua zi de dimineaţă, am dat gata cartea dintr-o suflare, dar nu mi-am schimbat fundamental părerea. Per ansamblu, mi-a plăcut, deşi se înscrie aproape perfect în linia trasată de Svetlana Cârstean, Elenea Vlădăreanu ş.a.m.d. Spre deosebire de acestea două, în schimb, la Miruna Vlada n-am simţit deloc dorinţa de continuitate. Poemele ei nu se leagă unul de celălalt, nu formează un fluviu confesiv, ci mai degrabă mici oaze de răzvrătire. Fiecare pagină, deşi pare cusută în continuarea celei anterioare, e o ţesătură nouă, toată cartea constituindu-se într-o fugă de idei uneori obositoare, alteori surprinzătoare prin schimbarea registrului liric.

Au fost şi câteva imagini uşor clişeizate care mi-au zgâriat retina („pari doar un ecou de mitralieră”, „noaptea îţi aud vocea de dragoste”), dar şi pasaje de o simplă şi discretă frumuseţe („pe limba mea diavolul a scris un acatist”, „oamenii pe stradă sunt bandajaţi cu clipe”). Ce să mai, în cartea asta a Mirunei Vlada găseşti de toate: şi speranţă necesară, şi depresie utilă; şi pumnul ridicat către cer, şi ochii înfipţi în carnea pământului; şi feminitate disimulată, şi forţă virilă.

Adicătelea, mi-a plăcut.

(Miruna Vlada, Pauza dintre vene, ed. Cartea românească, 2007)