Sper să nu par din cale-afară de deplasat dacă spun că m-am săturat de prefeţele bombastice ale celor care încearcă să promoveze o carte. Uneori reuşesc doar să mă amuze.
M-am apucat oarecum de literatura japoneză acum vreo 3 ani. Încercam, cică, să-mi lărgesc orizonturile, he he. I-am citit pe Murakami (Haruki, nu Ryu), Tanizaki, Kawabata. Mi s-a părut că toate cărţile lor seamănă oarecum: dezrădăcinare, lupta vechi-nou, pierderea identităţii, la la la. Aşa că mi-am zis să le mai dau o şansă: Kobo Abe.
Lucia Popa, cea care ne spune două-trei vorbe despre carte, în pagina a doua, crede că romanul se referă, per ansamblu, la absurditatea condiţiei umane. Mie nu mi s-a părut, dar who am I to judge? E oleacă ciudat să crezi că toate romanele care au ceva kafkian în ele (deşi şi epitetul ăsta e supraevaluat) se referă la chestii adânci, impenetrabile, inextricabile şi alţi draci-laci. Din punctul meu de vedere, aria de cuprindere metaforică a romanului se circumscrie perfect greutăţii de a construi o relaţie durabilă între doi oameni, atunci când cel puţin unul dintre ei nu-şi doreşte acest lucru. Că doar de aceea cartea se cheamă Femeia nisipurilor, şi nu Lumea nisipurilor. Punct. Faptul că personajul principal este ţinut captiv într-o colibă ameninţată mereu să se prăbuşească sub greutatea perfidă a nisipului venit de nicăieri şi de pretutindeni nu cred că vorbeşte despre imposibilitatea de adaptare la lumea înconjurătoare, ci despre neputinţa de a putea coexista cu femeia cu care împarţi, forţat, habitatul. De unde extrapolarea asta? Mă rog, e doar un punct de vedere.
În rest, n-am ce comenta. Romanul e citibil, agreabil, metaforic în limite negreţoase şi uşurel fără a fi facil, totuşi. Numai că, încă o dată, mă enervează când încercăm să dăm unui lucru aparent banal conotaţii prăpăstioase. E ca şi cum, citind Capra cu trei iezi, am ajunge la concluzia că scena în care capra îl ademeneşte pe lup şi-l ucide arzându-l ne vorbeşte despre metodele de luptă şi strategiile de decimare a adversarilor politici în secolele trecute.
(Kobo Abe, Femeia nisipurilor, colecţiile Cotidianul, ed. Univers, 2007)
Cu cărţile pe faţă 