Dacă tot am recitit, acum câteva zile, „Apărarea lui Galilei”, m-am gândit ca sâmbăta ce tocmai a trecut să mi-o umplu cu recitirea „Deşertului pentru totdeauna”, tulburătoarea mărturisire a lui Octavian Paler.
Cartea, apărută în 2001, este croită pe acelaşi model ca alte cărţi ale scriitorului (cum ar fi, de pildă, „Autoportret într-o oglindă spartă”). Construită pe bucăţi, confesiunea capătă acurateţe, pentru că dă senzaţia unei rememorări fără cenzuri anterioare. Autorul ne povesteşte, cu egală emoţie, despre Lisa, despre venirea la Bucureşti (moment în care s-a simţit ca un sălbatic ciudat printre burghezii de la Liceul „Spiru Haret”), despre relaţia cu tatăl său (pe care l-a venerat în tăcere) şi cu mama sa (o femeie simplă, care în toată viaţa ei n-a citit alte cărţi decât Biblia şi o culegere de rugăciuni), despre singurătate şi cochetarea cu ideea sinuciderii, despre boala care l-am împins către scrierea acestei cărţi, despre vară şi senzaţiile pe care i le provoacă, despre obsesia deşertului, a nisipului şi a mării, despre „unchiul George” (graţie căruia a obţinut statutul de bursier al liceului), despre cufundarea în lectură ca refugiu.
Ediţia aceasta a Poliromului se deschide cu un cuvânt înainte al lui Dan C. Mihăilescu. Lui îi aparţine sintagma „aristocraţie rurală”, cu referire directă la Octavian Paler. Sunt de acord cu D.C.M. atunci când afirmă că Paler îşi priveşte defectele doar aparent într-un mod demascator. De fapt, scriitorul cere îngăduinţă, folosindu-şi cusururile nu pentru a-şi face un proces de conştiinţă, ci pentru a-şi justifica neputinţele şi ezitările. Altfel spus, există o anume cochetărie în felul în care Octavian Paler face un inventar al minusurilor care-i grevează personalitatea. Le priveşte cu duioşie, mai degrabă decât cu resentiment. Ajunge chiar, la sfârşitul vieţii, să le considere indispensabile traseului pe care l-a parcurs şi în legătură cu care nu e sigur nici acum dacă se constituie într-o biografie sau într-un destin.
O carte remarcabilă, scrisă într-un moment în care conştientizarea inutilităţilor de peste timp reprezintă singurul exerciţiu bărbătesc şi motivant în faţa inevitabilului. Probabil mă voi întoarce la ea, redescoperind-o mereu alta, mereu proaspătă.
(Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, ed. Polirom, 2009)
*reading in progress: Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe
Cu cărţile pe faţă 