Nicio diferenţă esenţială între scriitura acestui autor şi cea a douămiiştilor autohtoni. Să vă fut, ne ameninţă autorul suficient de des încât acest lucru să ajungă deranjant.
Nu am nimic cu genul acesta de literatură, care poate avea, la o adică, expresivitate. Nu fac parte din tagma moşnegilor îmbătrâniţi în resentiment, care cred că literatura de azi e lesne dispensabilă, numai pentru că nu respectă canoanele altor epoci. Însă abuzul de agresivitate, fără a avea un fond solid, mi se pare juvenil. Nu suferă comparaţie, de pildă, din punctul meu de vedere, Charles Bukowski şi Henry Miller (acesta din urmă fiind mult mai valoros ca autor de tabuuri literaturizate). Ray Loriga, un autor spaniol tânăr (avea 26 de ani când a apărut Eroi), nu face rabat de la vulgaritate, livrând-o cu o voluptate care sună fals.
Cartea e construită din bucăţi aproape poetice de mărturisiri ale unei adolescenţe turbulente, cu excese vicioase. Sexul, drogurile, rock-ul sunt personaje mai proeminente decât însuşi autorul. Asta n-ar fi, în sine, ceva rău. Numai că visele în care tânărul debusolat se întâlneşte cu un John Lennon arogant şi un David Bowie inaderent nu par să „intre” în poveste decât ca substitut al unei celebrităţi la care fiecare generaţie speră în secret. Posteritatea nu ţine cu tine decât în măsura în care poţi provoca reacţii de neuitat. Iar câtă vreme gaşca lui Loriga se complace în mizerie şi desfrâu, singurele repere valide devin eroii epocii respective. Chiar şi fără ştiinţa lor.
Am reţinut o frază foarte tare, care mi-a plăcut şi pe care îmi propun să n-o uit: Cu adevărat singur eşti atunci când nu poţi auzi ce gândeşti. (p.88)
P.S. E oare o ironie (sau coincidenţă?) faptul că, în timp ce scriam acest text, Yahoo Radio mi-a oferit piesa The Man Who Sold The World, în interpretarea celor de la Nirvana? 🙂
(Ray Loriga, Eroi, ed. Curtea veche, 2009)
Cu cărţile pe faţă 