Mi se întâmplă deseori să calc pragul anticariatelor orădene, atâtea câte au rămas. De cele mai multe ori ies de acolo cu braţele pline de cărţi. Cândva în primăvara anului trecut (dacă nu mă-nşeală memoria), am găsit, printre rafturi, volumul de poezii al lui Ioan Moldovan, „Tratat de oboseală”. L-am citit, în schimb, abia acum.
Prima impresie plăcută a fost chiar titlul. Îmi făcea cu ochiul un tratat de oboseală, fie şi având subţirimea unui „carneţel” cu oboseli mărunte. Volumul, care nu depăşeşte 100 de pagini, se citeşte cu mirarea specifică a unui copil în faţa minunăţiilor unei zile oarecare, detectabile numai de către ochiul antrenat al omului matur. Căci despre asta e vorba în „Tratatul de oboseală”: talentul (dobândit nu doar genetic, ci şi prin acumulare continuă de experienţe) al „omului mare” de a transforma oboselile zilnice în prilejuri de meditaţie imediată, fără pretenţii moralizatoare ori izbăvitoare. Cum altfel să interpretezi, de pildă, poezia „Părţi uscate” (p.47), decât ca pe o mărturie a echilibrului dintre faptic/realitate şi întrebările necesare căreia acesta/aceasta le dă naştere? („După atâtea exerciţii de realitate / începe să tune: va ploua / Natura se destinde pe apucate / va cotcodăci / va oua / va face / o mărturisire. Dar ce / crimă în copilăria ei zace?”).
Ca fapt divers, volumul „Tratat de oboseală”, pe care, repet, l-am cumpărat dintr-un anticariat, are pe prima pagină o dedicaţie, cu cerneală neagră, din partea autorului către Dumitru Chirilă. Sper să nu săvârşesc un act de indiscreţie dacă voi reproduce aici conţinutul acesteia, scris, probabil, la lansarea din 01.03.1999 a volumului:
Prietenului, colegului şi criticului de teatru Dumitru Chirilă, fără de care scena acestei piese numită „viaţa noastră cea de toate zilele” ar fi atât de plictisitoare. (vezi umorul pe care, generos, ni-l dăruie, spre întremare).
Cu drag, Ioan Moldovan
Oradea, 1 martie 1999.
(Ioan Moldovan, Tratat de oboseală, ed. Clusium, 1999)
Cu cărţile pe faţă 