Tabloidizarea iubirii

Posted: 2009/10/25 in cu cartea pe carte călcând

supleantul-petru-popescu-140295Citirea romanului ăstuia a coincis cu bucuria unui week-end aproape liniştit, în care singura zăbavă nederanjantă a constituit-o lectura. Îl ştiam pe Petru Popescu de la romanul „Prins”, care mi-a plăcut, trebuie s-o recunosc, mult mai mult decât „Supleantul”. Voi explica şi de ce.

Nu există mari diferenţe stilistice între „Prins” şi „Supleantul”, cu excepţia, poate, a faptului că acest din urmă roman se desfăşoară după o reţetă mult mai alertă, metafora lăsând de cele mai multe ori loc suspansului. Parcurgându-l, ai, mai mereu, senzaţia citirii unui reportaj amănunţit, chiar dacă unele cotloane n-ar trebui, din pudoare, exploatate maximal. În centrul romanului găsim figura artistului-de-tip-nou, modern, neîncătuşat, suplu, viguros şi neliniştit, faţă în faţă cu delicateţea uşor ostentativă a „fiicei faraonului”, Zoe (Zoia) Ceauşescu.

Cartea e departe de a se constitui într-un roman de dragoste. Îi lipseşte atât căldura, cât şi artificiile care ar transorma povestea dintr-o relaţie anodină într-o feerie de basm. De fapt, tocmai pe asta a şi mizat, probabil, autorul: suflul veridicităţii îl dă neîncadrarea în tiparele epocii, mai degrabă decât urmărirea riguroasă a unei reţete erotice patentate. Acel coup-de-foudre dintre privighetoarea ţinută în colivia părinţilor şi a „sistemului” şi tânărul scriitor care începe să dobândească notorietate se citeşte, e adevărat, cu sufletul la gură, dar numai datorită faptului că suntem, mereu, în căutarea recognoscibilului atunci când citim o carte presupus autobiografică.

Ceea ce nu mi-a plăcut la acest cel mai recent roman al lui Petru Popescu este, pe de o parte, uşorul damf de narcisism care răzbate dintre rânduri (autorul aminteşte, pe alocuri, de Nicolae Breban, prin insistenţa cu care ne relatează despre succesele sale erotice ori, şi mai ciudat, de reuşitele sale în materie de politică internaţională, ca sfătuitor ad-hoc al şefului), iar, pe de altă parte, aproape deranjantul mod vulgar în care tratează relaţia sa de dragoste cu Zoe Ceauşescu. Chiar dacă episodul consumării actului erotic are plasticitate şi discreţie, restul poveştii dintre protagonişti se desfăşoară într-un mod relativ primitiv, trivial. E ca şi cum am deschide la întâmplare cartea şi, în loc să găsim emoţie pură, dăm de imagini demne de Click! ori Can-can… Vreau să pun acest lucru pe seama obişnuinţei autorului de a scrie scenarii de succes la Hollywood. Şi mai vreau să cred că această relatare ar fi fost mult mai prizată de public dacă ar fi îmbrăcat haina unui jurnal al autorului.

(Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, 2009)  

Anunțuri
Comentarii
  1. ALex spune:

    Nu cred ca va avea nici macar succes de public. Dar s-ar putea face un film grozav din cartea asta.

  2. danboeriu spune:

    De acord. Stilul e foarte „cinematografic”, deformaţie profesională probabil…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s