Râsul lumii

De multă vreme nu mi s-a mai întâmplat să râd în public, de unul singur fiind! De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nu eram chiar singur. Aveam cartea asta la mine… Sorin Stoica, împreună cu aberaţiile sale de bun-simţ.

Cartea este o culegere de texte, scrise parcă sub impulsul grabei, care surprind detalii aparent nesemnificative din viaţa anostă a copilăriei/adolescenţei autorului. Toate tipologiile pe care credeaţi că le găsiţi doar la voi pe scară se găsesc şi în cartea lui Sorin Stoica. Aveam şi eu, ţin bine minte, un vecin de palier care, asemeni rudei autorului, îşi păstra, din stupidă precauţie, telecomanda învelită în nailon, ca nu cumva să pătrundă praful între butoane. Mie, în schimb, îmi lipseşte hazul cu care Sorin Stoica descrie aceste banale „apucături” postdecembriste. Şi nu se opreşte aici.

Aberaţiile de bun-simţ sunt decupaje inedite, bucăţi pulsânde de viaţă şi stupiditate, de înţelepciune bătrânească (nu trebuie să înveţe nimic copilul ăsta bătut în cap, câtă vreme sapa îl aşteaptă la absolvire!) şi avânt tineresc. Mi-au plăcut foarte mult verva autorului (din păcate, plecat prea devreme dintre cei vii), plăcerea masochistă cu care se complace în tot felul de situaţii de un ridicol monstruos şi seninătatea matură cu care se detaşează, în final, de ele.  

Cartea mai conţine şi un mic dicţionar paralel, din care aflăm că, spre pildă, în familia lexicală a iordănesciansimelor (Anghel Iordănescu, adicătelea) există cuvintele: „jampiere”, „caşchetă” şi „hambal”, dar şi că un meseriaş care se respectă ţine întotdeauna pe lângă el un recipient cu „prelandez”… Verdict: râsu` lumii! Citiţi-o. Merită. Parol!

(Sorin Stoica, Aberaţii de bun-simţ, ed. Polirom, 2007)