Arhivă pentru 2009/10/19

prinperdea-3524

Dan-Liviu Boeriu

(dan.boeriu@gmail.com)

Volumul pseudo-confesiv al Aurorei Liiceanu, intitulat „Prin perdea”, urmează îndeaproape reţeta epică a celui mai recent volum al fostului ei soţ, Gabriel Liiceanu („Scrisori către fiul meu”). Camuflată într-o peltea de „lecţii” de psihologie, colecţiei de emoţii a autoarei îi lipseşte tocmai ingredientul care i-ar fi conferit autenticitate: dezvăluirea crudă, nedisimulată. E de înţeles, totuşi, de ce autoarea evită să cadă în tabloid, oferind cu sârg amănunte despre părăsirea prea timpurie de către fostul soţ a domiciliului conjugal ori narând narcisist despre trecutele iubiri. Cartea, neomogenă şi întreruptă adeseori de panseuri dogmatice, desenează graţios episoade fără nicio legătură cu firul cronologic al evenimentelor, dar care surprind, în toată „splendoarea” ei, viaţa cotidiană sub comunism. Amestectul de neputinţă şi curaj, de resemnare şi luptă continuă fac din autoare o exemplară „supravieţuitoare”.  Doctor în psihologie, Aurora Liiceanu fusese nevoită, din cauza obtuzităţii organelor în ceea ce priveşte afacerea Meditaţiei transcendentale, să-şi părăsească locul de muncă de la Institut şi să ocupe diverse funcţii mărunte, de la bucătăreasă la designer ad-hoc de rochii home-made.

Poate că marile reuşite ale acestei cărţi sunt, pe de o parte, reliefarea extraordinar de convingătoare a precarităţii relaţiilor sociale sub comunism, bazate fie pe o frică excesivă, fie pe o prietenie înţeleasă până la sacrificiul ultim, iar pe de altă parte înduioşătoarea căldură cu care o mamă singură îşi creşte copilul, căutând într-un mod ingenios să înfrumuseţeze cenuşiul fiecărei zile. Pasajele în care autoarea destăinuie micile trucuri prin care reuşea să-şi mulţumească şi să-şi bucure fiul, tot mai curios şi speculativ într-o lume în care simplul dubiu părea o infracţiune, mi-au adus aminte de celebrul film La Vita E Bella, al lui Roberto Benigni.

Aurora Liiceanu a reuşit performanţa de a scrie despre „micuţisme” (termenul îi aparţine lui Constantin Noica), cu convingerea că numai aplecându-te asupra detaliilor mizere ale vieţii din perioada comunistă poţi reconstrui trecutul şi-ţi poţi înţelege, astfel, evoluţia. Fără a fi o confesiune propriu-zisă, „Prin perdea” dezvăluie frământările lucide şi speranţele compensatoare ale unei femei singure, puse sub semnul unui destin pe care, aşa cum ne place să credem, nu ni-l putem alege.

(Aurora Liiceanu, „Prin perdea”, ed. Polirom, 2009)

Dan-Liviu Boeriu

(dan.boeriu@gmail.com)

Nu am abandonat, aşa cum s-ar crede, vechiul meu blog (danboeriu.romblog.ro), însă mi-am dat seama că însemnările care îl populau nu veneau cu frecvenţa cu care ar fi trebuit onorat un spaţiu cum e acesta, în care ne tăvălim, zilnic, existenţa. Cu alte cuvinte, virtualul (nesuferit cuvânt, başca prost folosit când vine vorba despre cyber-lume) reclamă o cvasi-permanenţă; altfel, e doar simulare a preocupării.

Şi, pentru că la mine cititul s-a metamorfozat din plăcere în viciu, m-am gândit să ofer spre lectură (tuturor acelora care vor fi interesaţi mai degrabă de schimbul de percepţii decât de idei seci) reacţiile mele la autorii/volumele care-mi cad în mâini. Spun de la bun început că nu vreau s-o copiez pe celebra, de-acum, luciat, „terorista” cărţilor, pentru că eu nu sunt un cititor exclusiv al lucrurilor noi sau al apariţiilor promoţionale. Pot foarte bine să alternez Eugen Simion cu Svetlana Cârstean, ori Goethe cu Florina Ilis.

Pentru că pornesc singur în această aventură, îmi auto-urez „Drum bun!”.