Ironii şi măşti

E o carte „simpluţă”, scurtă şi alertă. Arată aşa numai pentru că autorul a închipuit povestea mai întâi ca pe un scenariu de film. Şi a scris-o ca atare.

Într-o închisoare, fiecare al zecelea om trebuie lichidat. Poruncă de la conducere. Încăperea unde se aflau laolaltă 30 de deţinuţi trebuia, aşadar, să livreze 3 persane care să se sacrifice în numele celorlalţi. Tipologiile umane existente în celula respectivă sunt diverse, de la oameni simpli, până la avocaţi veroşi. Chavel, personajul principal al romanului, bogat şi condamnat, trebuie, prin tragere la sorţi, să moară, însă ideea lui salvatoare este pe placul unui oarecare Michel, care se oferă să moară în locul lui dacă îi transmite toată averea.

Chavel acceptă târgul, renunţă la toată averea sa în favoarea celui care dimineaţa va fi sacrificat şi, după o anumită perioadă de timp, este eliberat. Sărac, dar în viaţă, se decide să îşi atribuie o nouă identitate (Charlot) şi să se întoarcă la vechea lui locuinţă, pe post de om-bun-la-toate, locuită acum de rudele lui Michel (mama şi sora).

Romanul devine interesant în momentul în care Chavel/Charlot se îndrăgosteşte de Therese, sora celui care a murit în locul său, dar şi mai tensionată devine acţiunea în momentul în care un actor oarecare, Carosse, apare la uşa casei, sugerând familiei celui rămas că el este Chavel şi că s-a întors acasă cu un mesaj din partea lui Michel.

N-am să dezvălui finalul romanului, care e deopotrivă tragic şi oarecum compensator. Vă las pe voi să-l descoperiţi singuri. Dacă, fireşte, sunteţi curioşi. Dacă nu, aunci week-end plăcut… 🙂

(Graham Greene, Al zecelea om, ed Polirom, 2008)

Shopping

„Chestii” cumpărate recent:

 

Graham Greene, Al zecelea om, ed. Polirom, 2008.

 

 

 

 

Ray Loriga, Eroi, ed. Curtea veche, 2009.

 

 

 

 

Petru Dumitriu, Cronică de familie, vol. I, ed. Biblioteca pentru toţi (Jurnalul naţional), 2009. Poza din stânga este o reprezentare a ediţiei (foarte proaste) de la ed. Litera, o variantă condensată stupid, pentru uz didactic, pesemne…

 

 

 

J.K. Rowling, Harry Potter şi piatra filozofală, ed. Egmont, 2005. Nu mă întrebaţi de ce…

 

Oboseala necesară

Mi se întâmplă deseori să calc pragul anticariatelor orădene, atâtea câte au rămas. De cele mai multe ori ies de acolo cu braţele pline de cărţi. Cândva în primăvara anului trecut (dacă nu mă-nşeală memoria), am găsit, printre rafturi, volumul de poezii al lui Ioan Moldovan, „Tratat de oboseală”. L-am citit, în schimb, abia acum.

Prima impresie plăcută a fost chiar titlul. Îmi făcea cu ochiul un tratat de oboseală, fie şi având subţirimea unui „carneţel” cu oboseli mărunte. Volumul, care nu depăşeşte 100 de pagini, se citeşte cu mirarea specifică a unui copil în faţa minunăţiilor unei zile oarecare, detectabile numai de către ochiul antrenat al omului matur. Căci despre asta e vorba în „Tratatul de oboseală”: talentul (dobândit nu doar genetic, ci şi prin acumulare continuă de experienţe) al „omului mare” de a transforma oboselile zilnice în prilejuri de meditaţie imediată, fără pretenţii moralizatoare ori izbăvitoare. Cum altfel să interpretezi, de pildă, poezia „Părţi uscate” (p.47), decât ca pe o mărturie a echilibrului dintre faptic/realitate şi întrebările necesare căreia acesta/aceasta le dă naştere? („După atâtea exerciţii de realitate / începe să tune: va ploua / Natura se destinde pe apucate / va cotcodăci / va oua / va face / o mărturisire. Dar ce / crimă în copilăria ei zace?”).

Ca fapt divers, volumul „Tratat de oboseală”, pe care, repet,  l-am cumpărat dintr-un anticariat, are pe prima pagină o dedicaţie, cu cerneală neagră, din partea autorului către Dumitru Chirilă. Sper să nu săvârşesc un act de indiscreţie dacă voi reproduce aici conţinutul acesteia, scris, probabil, la lansarea din 01.03.1999 a volumului:

Prietenului, colegului şi criticului de teatru Dumitru Chirilă, fără de care scena acestei piese numită „viaţa noastră cea de toate zilele” ar fi atât de plictisitoare. (vezi umorul pe care, generos, ni-l dăruie, spre întremare).

Cu drag, Ioan Moldovan

Oradea, 1 martie 1999.

(Ioan Moldovan, Tratat de oboseală, ed. Clusium, 1999)

Tabloidizarea iubirii

Citirea romanului ăstuia a coincis cu bucuria unui week-end aproape liniştit, în care singura zăbavă nederanjantă a constituit-o lectura. Îl ştiam pe Petru Popescu de la romanul „Prins”, care mi-a plăcut, trebuie s-o recunosc, mult mai mult decât „Supleantul”. Voi explica şi de ce.

Nu există mari diferenţe stilistice între „Prins” şi „Supleantul”, cu excepţia, poate, a faptului că acest din urmă roman se desfăşoară după o reţetă mult mai alertă, metafora lăsând de cele mai multe ori loc suspansului. Parcurgându-l, ai, mai mereu, senzaţia citirii unui reportaj amănunţit, chiar dacă unele cotloane n-ar trebui, din pudoare, exploatate maximal. În centrul romanului găsim figura artistului-de-tip-nou, modern, neîncătuşat, suplu, viguros şi neliniştit, faţă în faţă cu delicateţea uşor ostentativă a „fiicei faraonului”, Zoe (Zoia) Ceauşescu.

Cartea e departe de a se constitui într-un roman de dragoste. Îi lipseşte atât căldura, cât şi artificiile care ar transorma povestea dintr-o relaţie anodină într-o feerie de basm. De fapt, tocmai pe asta a şi mizat, probabil, autorul: suflul veridicităţii îl dă neîncadrarea în tiparele epocii, mai degrabă decât urmărirea riguroasă a unei reţete erotice patentate. Acel coup-de-foudre dintre privighetoarea ţinută în colivia părinţilor şi a „sistemului” şi tânărul scriitor care începe să dobândească notorietate se citeşte, e adevărat, cu sufletul la gură, dar numai datorită faptului că suntem, mereu, în căutarea recognoscibilului atunci când citim o carte presupus autobiografică.

Ceea ce nu mi-a plăcut la acest cel mai recent roman al lui Petru Popescu este, pe de o parte, uşorul damf de narcisism care răzbate dintre rânduri (autorul aminteşte, pe alocuri, de Nicolae Breban, prin insistenţa cu care ne relatează despre succesele sale erotice ori, şi mai ciudat, de reuşitele sale în materie de politică internaţională, ca sfătuitor ad-hoc al şefului), iar, pe de altă parte, aproape deranjantul mod vulgar în care tratează relaţia sa de dragoste cu Zoe Ceauşescu. Chiar dacă episodul consumării actului erotic are plasticitate şi discreţie, restul poveştii dintre protagonişti se desfăşoară într-un mod relativ primitiv, trivial. E ca şi cum am deschide la întâmplare cartea şi, în loc să găsim emoţie pură, dăm de imagini demne de Click! ori Can-can… Vreau să pun acest lucru pe seama obişnuinţei autorului de a scrie scenarii de succes la Hollywood. Şi mai vreau să cred că această relatare ar fi fost mult mai prizată de public dacă ar fi îmbrăcat haina unui jurnal al autorului.

(Petru Popescu, Supleantul, ed. Curtea Veche, 2009)  

Râsul lumii

De multă vreme nu mi s-a mai întâmplat să râd în public, de unul singur fiind! De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nu eram chiar singur. Aveam cartea asta la mine… Sorin Stoica, împreună cu aberaţiile sale de bun-simţ.

Cartea este o culegere de texte, scrise parcă sub impulsul grabei, care surprind detalii aparent nesemnificative din viaţa anostă a copilăriei/adolescenţei autorului. Toate tipologiile pe care credeaţi că le găsiţi doar la voi pe scară se găsesc şi în cartea lui Sorin Stoica. Aveam şi eu, ţin bine minte, un vecin de palier care, asemeni rudei autorului, îşi păstra, din stupidă precauţie, telecomanda învelită în nailon, ca nu cumva să pătrundă praful între butoane. Mie, în schimb, îmi lipseşte hazul cu care Sorin Stoica descrie aceste banale „apucături” postdecembriste. Şi nu se opreşte aici.

Aberaţiile de bun-simţ sunt decupaje inedite, bucăţi pulsânde de viaţă şi stupiditate, de înţelepciune bătrânească (nu trebuie să înveţe nimic copilul ăsta bătut în cap, câtă vreme sapa îl aşteaptă la absolvire!) şi avânt tineresc. Mi-au plăcut foarte mult verva autorului (din păcate, plecat prea devreme dintre cei vii), plăcerea masochistă cu care se complace în tot felul de situaţii de un ridicol monstruos şi seninătatea matură cu care se detaşează, în final, de ele.  

Cartea mai conţine şi un mic dicţionar paralel, din care aflăm că, spre pildă, în familia lexicală a iordănesciansimelor (Anghel Iordănescu, adicătelea) există cuvintele: „jampiere”, „caşchetă” şi „hambal”, dar şi că un meseriaş care se respectă ţine întotdeauna pe lângă el un recipient cu „prelandez”… Verdict: râsu` lumii! Citiţi-o. Merită. Parol!

(Sorin Stoica, Aberaţii de bun-simţ, ed. Polirom, 2007)

Pledoarie pentru viaţă

Recunosc că nu pot fi pe deplin obiectiv atunci când încerc să scriu ceva despre Octavian Paler sau despre cărţile sale. I-am descoperit scrierile relativ târziu, într-o perioadă în care setea mea de repere devenise deja obsesivă. „Bătrânul reacţionar”, aşa după cum însuşi autorul s-a descris, avea puterea de a mă ţine captiv, ore bune, cu câte un volum în mâini.

„Apărarea lui Galilei” mi s-a părut, încă de atunci, cea mai bună carte a lui Paler (la mare concurenţă cu „Deşertul pentru totdeauna”). Acesta este motivul pentru care, zilele trecute, am decis s-o recitesc, deşi exerciţiul revenirii la lecturi deja parcurse nu mă caracterizează. N-a fost, cu toate acestea, în zadar.

„Apărarea lui Galilei” rămâne o carte de mare rafinament discursiv, de o limpezime şi o voluptate a conversaţiei comparabile cu dialogurile platoniciene. Problema de fond, dacă merită sau nu să-ţi sacrifici propriile convingeri, atunci când în celălalt taler se găseşte însuşi dreptul tău la existenţă, dă naştere unui dialog extraordinar, între protagonistul „trădării” (Galilei) şi o voce aşezată, a unui „procuror” aproape înţelegător. Lui Galilei, aflat în pericolul de a fi ars pe rug pentru „nechibzuinţa” de a susţine că Pământul se învârte în jurul Soarelui, i se dă ocazia să fie cruţat, cu preţul de a abjura, de a-şi nega opiniile anterioare. Spre surprinderea amatorilor de eroi, Galilei acceptă trocul şi alege viaţa. Cartea dezvăluie justificarea lui Galilei, aşa cum o simte Paler.

Să alegi viaţa în locul Adevărului, iată o cutezanţă la care nimeni nu se aştepta. Galilei îşi motivează alegerea spunând că misterele absolute ale naturii, frumuseţea ei răpitoare rămân neschimbate, indiferent de strădania muritorilor. Cu alte cuvinte, Pământul va continua să se învârtă în jurul Soarelui, independent de sacrificiul celui care ştie acest lucru. În acest caz, jertfa devine din eroică, inutilă.

Anul apariţiei cărţii (1977) marchează un moment în care mesajul subliminal al cărţii putea să dea impuls unor porniri atât de neonorante, încât te întrebi, pe bună dreptate, dacă nu cumva frica stă la baza recunoaşterii înnfrângerii, mai degrabă decât pledoaria pentru viaţă. Luată ad litteram, cartea produce circumstanţe atenuante pentru orice individ care alege să trăiască liniştit, cunoscând că în jurul lui minciuna atinge cote apocaliptice. Resemnarea pierde din eroism, indiferent de valoarea individuală absolută apărată prin ocultarea Adevărului. Pentru că Adevărul (cu majusculă) nu poate exista fără rostirea lui apăsată, nu-şi poate arăta faţa fără adeziunea nesimulată a destinatarilor săi. Din acest motiv, cred că „Apărarea lui Galilei” este, de departe, cea mai frumoasă carte care, însă, n-a reuşit să mă convingă…

(Octavian Paler, „Apărarea lui Galilei”, ed. Polirom, 2008)

Falsa destăinuire

Dan-Liviu Boeriu

(dan.boeriu@gmail.com)

Volumul pseudo-confesiv al Aurorei Liiceanu, intitulat „Prin perdea”, urmează îndeaproape reţeta epică a celui mai recent volum al fostului ei soţ, Gabriel Liiceanu („Scrisori către fiul meu”). Camuflată într-o peltea de „lecţii” de psihologie, colecţiei de emoţii a autoarei îi lipseşte tocmai ingredientul care i-ar fi conferit autenticitate: dezvăluirea crudă, nedisimulată. E de înţeles, totuşi, de ce autoarea evită să cadă în tabloid, oferind cu sârg amănunte despre părăsirea prea timpurie de către fostul soţ a domiciliului conjugal ori narând narcisist despre trecutele iubiri. Cartea, neomogenă şi întreruptă adeseori de panseuri dogmatice, desenează graţios episoade fără nicio legătură cu firul cronologic al evenimentelor, dar care surprind, în toată „splendoarea” ei, viaţa cotidiană sub comunism. Amestectul de neputinţă şi curaj, de resemnare şi luptă continuă fac din autoare o exemplară „supravieţuitoare”.  Doctor în psihologie, Aurora Liiceanu fusese nevoită, din cauza obtuzităţii organelor în ceea ce priveşte afacerea Meditaţiei transcendentale, să-şi părăsească locul de muncă de la Institut şi să ocupe diverse funcţii mărunte, de la bucătăreasă la designer ad-hoc de rochii home-made.

Poate că marile reuşite ale acestei cărţi sunt, pe de o parte, reliefarea extraordinar de convingătoare a precarităţii relaţiilor sociale sub comunism, bazate fie pe o frică excesivă, fie pe o prietenie înţeleasă până la sacrificiul ultim, iar pe de altă parte înduioşătoarea căldură cu care o mamă singură îşi creşte copilul, căutând într-un mod ingenios să înfrumuseţeze cenuşiul fiecărei zile. Pasajele în care autoarea destăinuie micile trucuri prin care reuşea să-şi mulţumească şi să-şi bucure fiul, tot mai curios şi speculativ într-o lume în care simplul dubiu părea o infracţiune, mi-au adus aminte de celebrul film La Vita E Bella, al lui Roberto Benigni.

Aurora Liiceanu a reuşit performanţa de a scrie despre „micuţisme” (termenul îi aparţine lui Constantin Noica), cu convingerea că numai aplecându-te asupra detaliilor mizere ale vieţii din perioada comunistă poţi reconstrui trecutul şi-ţi poţi înţelege, astfel, evoluţia. Fără a fi o confesiune propriu-zisă, „Prin perdea” dezvăluie frământările lucide şi speranţele compensatoare ale unei femei singure, puse sub semnul unui destin pe care, aşa cum ne place să credem, nu ni-l putem alege.

(Aurora Liiceanu, „Prin perdea”, ed. Polirom, 2009)

Un nou început?

Dan-Liviu Boeriu

(dan.boeriu@gmail.com)

Nu am abandonat, aşa cum s-ar crede, vechiul meu blog (danboeriu.romblog.ro), însă mi-am dat seama că însemnările care îl populau nu veneau cu frecvenţa cu care ar fi trebuit onorat un spaţiu cum e acesta, în care ne tăvălim, zilnic, existenţa. Cu alte cuvinte, virtualul (nesuferit cuvânt, başca prost folosit când vine vorba despre cyber-lume) reclamă o cvasi-permanenţă; altfel, e doar simulare a preocupării.

Şi, pentru că la mine cititul s-a metamorfozat din plăcere în viciu, m-am gândit să ofer spre lectură (tuturor acelora care vor fi interesaţi mai degrabă de schimbul de percepţii decât de idei seci) reacţiile mele la autorii/volumele care-mi cad în mâini. Spun de la bun început că nu vreau s-o copiez pe celebra, de-acum, luciat, „terorista” cărţilor, pentru că eu nu sunt un cititor exclusiv al lucrurilor noi sau al apariţiilor promoţionale. Pot foarte bine să alternez Eugen Simion cu Svetlana Cârstean, ori Goethe cu Florina Ilis.

Pentru că pornesc singur în această aventură, îmi auto-urez „Drum bun!”.