În rest, n-am ce zice. Carte mişto, cu un subiect banal, dar tratat cu o maximă atenţie: destrămarea unei familii (Lambert). Numai că Jonathan Franzen nu foloseşte drept pretext mai-ştiu-eu-ce deviaţii socio-comportamentale ori decăderea unei lumi. E vorba despre o diminuare firească a puerii relaţiilor familiale, cauzată de apropierea morţii capului casei, Alfred. Acesta este, către finalul cărţii, diagnosticat cu demenţă, incontinenţă, Parkinson şi alte mici fericiri, iar nevasta lui, Enid, precum şi copiii (Gary, Chip şi Denise) petrec un ultim Crăciun în casa părintească din St. Jude.

Greutăţile de închegare a acestei familii provin din faptul că fiecare dintre membrii ei a încercat, după ruperea de cuib, să-şi construiască o viaţă proprie, în alte colţuri de ţară ori de lume. Chip ajunge în Lituania, unde, sub pretextul unei afaceri cu calculatoare, se dezvoltă o adevărată reţea infracţională, în care el este prins. Din această cauză, romanul nu scapă fără nişte episoade demne de un film de acţiune american, din care nu lipsesc, totuşi, detaliile ilare: Chip este oprit aproape de graniţă şi dezbrăcat la chiloţi, iar acesta, de frică, se va vedea nevoit să-şi apropie fesele cu palmele, pentru că-şi simte sfincterul slăbit. J Gary pare fiul marcat de conflictele mocnite cu soţia lui, cu care se găseşte într-o permanentă cursă pentru câştigarea respectului copiilor. Iar acest lucru se observă în modalitatea agresivă prin care-şi varsă frustrările în sânul familiei părinţilor. Îi ceartă mereu, este nemilos, zgârcit şi mereu nemulţumit. Eh, niţică psihologie elementară trebuia băgată în roman, altfel n-ar fi fost destul de american. Iar Denise, sora lui Gary şi a lui Chip, ratează sistematic ocaziile de a-şi aranja viaţa, fie pentru că o persoană nepotrivită se îndrăgosteşte de ea, fie pentru că soţia patronului o atrage şi au o relaţie neprincipială, ca să fiu corect politic. I se va da pe mână un restaurant în New York, dar va fi concediată tocmai pentru că patronul, soţul amantei ei, nu va putea să rezolve în alt fel aceasta problemă.

Legăturile familiale suferă de vicii structurale. Pornesc, toate, dintr-un trecut îndepărtat. Pe parcursul romanului, frânturi din vechile experienţe ne sunt înfăţişate, ca o explicaţie pentru haosul emoţional în care se găsesc protagoniştii. Alfred şi Enid şi-au crescut copiii într-un mediu sănătos, însă felul în care societatea americană a evoluat le-a scăpat din vedere acestor părinţi, deşi noţiunile lor despre educaţie nu sunt incorecte. Iar disfuncţionalităţile în relaţiile dintre ei nu pot fi reparate nici dacă cei care le trăiesc au toată bunăvoinţa. Ideea principală pare a fi aceea că destinul colectiv nu poate fi modificat, chiar dacă cei care-l trăiesc recunosc găunoşenia lui. Şi nu, nu e o critică la adresa societăţii americane ci, mai degrabă, un mod de a sublinia efectele nevăzute ale acestei evoluţii. Deriva fiecărui personaj reprezintă strigătul de neputinţă al individului pus faţă în faţă cu lumea care aşteaptă de la el tot ce e mai bun. Chiar şi Enid, la sfârşitul romanului, resimte pierderea lui Alfred atât ca pe o durere (evident), cât şi ca pe o şansă nesperată de a-şi vedea, în sfârşit, de propria viaţă, la 75 de ani. Adică rolul social a fost îndeplinit, iar acum e timpul pentru răsplată.

Bine scris, cu forţă, cu atenţie crescută pentru detalii, fără o morală facilă şi leşinată, romanul lui Franzen e o mică bucurie livrescă. Băgaţi mare!

(Jonathan Franzen, Corecţii, 552 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Cornelia Bucur)

* cronică apărută în nr.7 al revistei , proaspăt ieşită de sub tipar, al cărei site este aici. Dar mai bine luaţi-o de la chioşcurile Inmedio. Că aveţi ce citi.   Spor la lectură, folks!

Motocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic.

Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”).

Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar; el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei: „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât: dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate: „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei [...] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă [...]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopotrivă: „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // [...] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34).

Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor: „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim: / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi: „Mi-a fost teamă că m-aş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // [...] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / [...] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare: „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet: / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu: „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // [...] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75).

Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011)

Versurile lui Chiriac zugrăvesc o lume în care pericolul nevăzutului e atât de pregnant, încât luciditatea se topeşte sub greutatea acestuia. Atmosfera sumbră pare să coboare peste oraşe, peste cimitire (există mai multe „vizite” la Bellu), într-o tăcere înfricoşătoare. Fotogramele izbucnesc în pagină pe neaşteptate, creând senzaţia de nou, de macabru subtil controlat .

*continuarea recenziei, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(George Chiriac, Frica circulă prin subteran, 80 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Deci: în continuarea corespondenţei noastre de aici, vă supun atenţiei o altă carte care se ocupă cu îndreptarea erorilor de limbă. Ştiu, ne întâlnim cu ele la tot pasul, pe unele le tolerăm mai uşor, altele ni se par strigătoare la cer. Meritul unei astfel de cărţi este imens nu doar pentru că-ţi spune ce e corect şi ce nu, ci mai ales pentru că ai încredere oarbă în profesionalismul autoarei. Iar Valeria Guţu Romalo este, deşi nu mai trebuie s-o spun, un nume cu greutate în domeniu.

N-o să mă apuc aici să fac rezumatul cărţii. Spun doar că e foarte bine construită, tratează problemele pe teme mari, în paragrafe distincte, iar concluzia, de fiecare dată, e clară şi concisă. Ca să nu existe loc de interpretare, ca la Curtea Constituţională. Aici lucrurile sunt clare. Şi ţi se mai şi explică, mură-n gură, de ce. O să notez doar chestiunile care mi-au atras atenţia sau care mi se pare mai de folos.

1) am observat şi eu glisarea lui “vizavi de” de la sensul iniţial (“faţă de”, reprezentare spaţială) la înţelesuri halucinante. Las la o parte faptul că, mie, cei care folosesc locuţiunea asta în locul mai simplului “referitor la” mi se par fanfaroni şi… “cultişti”. Adică boi, mai pe înţeles. Acum că o spune, mai delicat, şi autoarea, mă simt foarte bine în postura de arătător cu degetul. Mă rog, autoarea nu spune că ăştia ar fi boi, ci dezvăluie doar modul în care locuţiunea a “evoluat” de la sensul iniţial. Expresia fiind foarte folosită în limbă acum, opoziţia noastră e pur conservatoare.  Suntem elitişti, ce pula noastră.

2) “ca şi”. Dar nu mai zic nimic în plus. Decât atât: nişte boi, boi, boi, oh boy!

3) confuzia, vizibilă mai ales în scris, dintre ori (disjunctiv, echivalent cu sau) şi or, care exprimă o opoziţie atenuată, şi nu un raport contradictoriu între două opţiuni. Deci, nu “Ea mă chema la o cafea. Ori eu nu voiam să merg”, ci “Ea mă chema la o cafea. Or, eu nu voiam să merg.”. Pentru că, evident, depinde de cine mă cheamă la o cafea. În unele cazuri m-aş duce, deşi nu beau cafea. Mă descurc în alt fel.

4) nu se spune “cantităţile de apă au depăşit 25 de litri pe metrul pătrat”, ci “pe metru pătrat”.

5) se nasc verbe cum e “a atenţiona”. Pare să fie în regulă, norma le va reţine, însă, în cazul acesta, înţelesul ar trebui să fie doar acela de “a atrage atenţia”. Or, în unele contexte, acesta se schimbă, ceea ce e incorect: “L-am auzit întrebuinţat însă şi ca echivalent cu a da atenţie, a fi atent, în contexte ca: L-a atenţionat cu un cadou frumos. Cu ambele sensuri a atenţiona trebuie evitat, deoarece, neadmis de limba literară, aduce în comunicare o aură periferică supărătoare”.

6) nu e corect să folosim în principal cu sensul de mai ales, în primul rând. Evitaţi, aşadar, să fiţi pompoşi. Spuneţi “mai ales”, nu “în principal”.

7) ah, de când aştept să scrie cineva, negru pe alb, că a lectura e o oroare! De asta mă simt răzbunat! De ani de zile caut undeva, oriunde, un locşor în care să scrie că folosirea acestui verb e dovadă de ţopism. O spune autoarea, aşa că m-am liniştit: “Formaţie pretenţioasă şi semidoctă, a lectura nu are nici măcar avantajul scurtimii, deoarece dispunem de a citi, alături de ceremoniosul a da lectură”. Na!

Ar mai fi muuulte, dar nu mai bine cumpăraţi voi cartea şi o “lecturaţi”? )

Sight for sore eyes, I’m telling ya.

(Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, 300 p., ed. Humanitas, 2008)

Cartea lui Orwell e o colecţie de eseuri/articole de ziar care tratează probleme diverse, toate, însă, circumscrise condiţiilor sociale în care suntem nevoiţi (mă rog, era nevoit) să ne ducem existenţa. În Cărţi sau ţigări el face, de pildă, demonstraţia matematică a faptului că scuza “nu citim, pentru că sunt scumpe cărţile” este palidă. Şi încheie: “în cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe” (p.14).

În Confesiunile unui cronicar de carte ironia şi ilarul îşi dau mâna. E absolut delicios modul în care Orwell descrie “zbaterile” celui care trebuie să livreze texte referitoare la cărţile care se tot adună pe masa lui de lucru. Ieri m-a apucat şi pe mine exasperarea, întrucât mi-am dat seama că la capul patului meu zac cărţile care sunt “urgenţe”, adică pe care trebuie să le citesc cât mai repede şi despre care am promis unul,altuia c-o să scriu. Numărul lor m-a descurajat, însă. Am 47 de “urgenţe”! Urmează, evident, trierea lor, la care se adaugă neplăcuta misiune de a trimite mailuri/a da telefoane cu mesajul “va mai dura”. Anyway, Orwell îl vede pe cronicar ca pe un ins banal, care îşi târăşte zilele între tomuri, pe care în secret le urăşte de moarte, dar despre care va reuşi, cumva, să scrie elogios, mai degrabă dintr-o bucurie a ducerii la capăt a lucrului, decât din convingere sinceră. Sper să nu ajung în postura asta.

De un realism percutant e povestirea Cum mor săracii, unde ni se descrie cu minuţiozitate proximitatea morţii şi chipurile pe care o ia aceasta, într-un spital franţuzesc interbelic. Sunt tablouri grele, din care nu lipseşte, totuşi, ocheada hâtră. E, totuşi, Orwell, nu Allan Poe! Cea mai consistentă bucată a volumului este Anii bucuriei, o rememorare sinceră a anilor de adolescenţă petrecuţi în şcoli înalte britanice, unde rigoarea academică se împleteşte (periculos, aş zice eu), cu tabuurile, cu homofobia, cu un fel de dispreţ absolut pentru păcatele veniale. Ni se povesteşte cum sunt pedepsiţi băieţii care sunt prinşi masturbându-se (şi cărora li se spune că acest obicei îi va duce la nebunie), cum relaţiile dintre copii se nasc exclusiv prin raportarea la averea părinţilor, cum diferenţele de statut social se reflectă în atenţia pe care le-o acordă cadrele didactice ş.a.m.d. Peste toate acestea, Orwell aşază o privire adâncă, retrospectivă, şi nu are pic de înţelegere retroactivă pentru acele mici abuzuri inexplicabile într-o societate care se doreşte emancipată, dezinhibată, liberă. Repercusiunile pe care le poate avea stigmatizarea unui copil pentru vina de a face pe el în timpul nopţii, mult timp după ce acest lucru iese din sfera firescului, sunt, după părerea lui Orwell, foarte grave. Metafora unei societăţi care preferă să acuze nediferenţiat, în loc să găsească metode moderne de a-şi trata tarele, este mai mult decât străvezie.

Şi dacă în 1984 distopia era pretextul pentru tragerea unor semnale de alarmă, în eseurile din cartea asta adevărul istoric şi social este cel care ne face să ne punem întrebări şi să ne regândim strategiile pe termen lung. Iată cum ficţiunea e, încă o dată, întrecută de realitate. Şi dacă ne-o spune Orwell, ar trebui să băgăm la bostan.

(George Orwell, , 204 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Ciprian Şiulea)

Dar, pentru că 2012 mi-a adus un oarecare curaj (aşa zic eu acum, cine ştie câte laşităţi o să-mi mai dea târcoale până în decembrie), o s-o zic răspicat: NU MI-A PLĂCUT Cartea de nisip a lui Borges. Reveniţi-vă din leşin şi o să-ncerc să vă explic de ce. În primul rând, n-am înţeles dorinţa autorului de a justifica (într-o manieră foarte… pop) stilistica volumului: “Povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; pentru că nu există lucruri simple în univers; totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple.” Mi-ar fi plăcut ca autorul să aibă încredere în mine că pot detecta complexitatea unui mesaj într-o povestire scrisă simplu. Trecem peste.

În al doilea rând, cu toată tentativa de simplificare a mesajului, Borges nu reuşeşte aici să fie prietenos. Volumul e omogen, e adevărat, însă această omogenitate se naşte în vecinătatea unor texte care transmit mult mai puţin decât a intenţionat autorul lor. Se prea poate ca substratul nuvelelor să fi prins un cheag consistent în mintea scriitorului, atunci când acesta a făcut transferul dinspre concept către concretul imagistic, însă eu n-am resimţit suficient de tare concreteţea unei eventuale concluzii. Repet: pentru că ştiu că e vorba despre Borges, probabil că nu m-am raportat într-un mod adecvat la substanţa cărţii.

N-o să pot spune, fireşte, că nu mi-a plăcut nimic. Borges e un povestitor iscusit. Problema mea a fost aceea că de câte ori începeam o nouă povestire îmi propuneam să rămân atent şi captiv până la următoarea, însă nu ştiu ce duh al Crăciunului (probabil Grinch) îmi confisca plăcerea asta şi nu terminam ceea ce aveam de terminat fără un căscat prelung şi fără conştientizarea ideii că autorul m-a pierdut undeva pe drum. E un ermetism călduţ aici, asociat cu un elitism de viţă nouă, în bucăţi epice preteţioase, cu vag miros baroc. Adică nu pe gustul meu.

Unele povestiri m-au pus, totuşi, pe gânduri, fără ca prin asta să mi se pară că am atins un nivel nou al înţelepciunii (ar fi şi greu, sunt geniu din născare). Tema dublului, în povestirea Celălalt, e o metaforă care vine să sublinieze nu atât repetabilitatea păcătoasă a timpurilor, ci previzibilitatea şi liniştea regăsirii aproapelui, al celui-care-ne-seamănă. E vorba şi despre suspiciunea cu care întâmpinăm ineditul unor păţanii cotidiene, nelăsându-ne prea uşor convinşi de validitatea ontologică a întâlnirilor formatoare. Toate astea dintr-o vigilenţă prost canalizată, după capul meu. E lungă discuţia.

Mi-a plăcut mult Oglinda şi masca, pentru că pledează, cu o naivitate specifică geniilor, pentru reinstaurarea poeziei ca metodă sigură de măsurare a frumosului. Ştiu că sună aiurea, dar aşa este. Perfecţiunea unui mesaj poate conţine în ea atât de mult frumos, încât devine inutilizabilă de către (dacă nu chiar periculoasă pentru) cei din jur. E o sugestie platoniciană aici, care mi-a plăcut. Cuprinderea ideii într-o frază (sau, în cazul poveştii, într-un vers) poate produce efectul unei totale înstrăinări de lume, pentru că după ce ai avut acces la nemurire, nu mai vezi rostul scăldării în mediocritatea ciclică a zilelor. După ce guşti frumuseţea nu mai poţi trăi cu dezamăgirea pepetuă a mizeriei înconjurătoare. De aceea e periculoasă poezia în doze mici: pentru că dacă se înfăţişează în splendoarea ei doar unor iniţiaţi solitari, aceştia nu vor avea altă cale de salvare decât evadarea. Nu putem lucra decât cu o regretabilă dihotomie: fie pierim toţi, fie ne salvăm toţi prin cuvânt. Dar, cum lucrul acesta e utopic, ne rămâne să “fugim” de frumuseţe, pentru că ea este, conform lui Borges, un “dar neîngăduit oamenilor”.

Deci, nu a fost o carte care să mă impresioneze. Cu mici excepţii. Voiam mai mult. Maybe next time.

(Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, 144 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu)

* text apărut în , nr.11-12/2011

Când a publicat Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu a fost acuzat că escamotează cu bună ştiinţă cotloanele cotidiene ale unui prezent sulfuros, pentru a se complace în dulcea ispită a esteticului pur. Adversarii de atunci ai „jurnalului” (pun ghilimele pentru că, într-adevăr, cartea exceda rigorile stricte ale unei dări de seamă asupra vieţii autorului şi transmitea, cu o reflexivă acuitate, fragmente ale unui trăibil imediat, natural şi spontan) au considerat, pesemne, că lipsa unei atitudini manifeste împotriva regimului de atunci se traduce printr-o calmă laşitate. Ceea ce au uitat să menţioneze aceiaşi mici bombănitori este că volumul scris la Tescani reprezintă, până astăzi, una dintre cele mai frumoase lecţii de stil literar din literatura română postbelică.

Mă bate gândul că la fel se va proceda şi cu volumul de faţă. Chiar dacă, acum, nu i se mai poate imputa „neimplicarea” în actualitatea sordidă, pe care o colorează savuros şi o împestriţează cu sârg şi patos. Andrei Pleşu are neşansa de a fi, în egală măsură, iubit şi detestat şi capacitatea de a naşte, subsecvent, pasiuni riguros simetrice. Nimeni, însă, n-a îndrăznit să conteste valoarea literară a unui text scris de Andrei Pleşu, fie el articol de ziar, eseu ori discurs. De aceea, recentul volum al său, intitulat Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, va stârni, fără dubii, discuţii aprige.

Trebuie menţionat, totuşi, că această relativ nouă meteahnă a autorilor de calibru de a-şi aduna în volum texte independente, apărute în presa vremii, nu este pe deplin onestă. Un articol rumegat a doua oară pierde, fireşte, din actualitate şi, în plus, încadrarea acestuia într-un ansamblu uşor neomogen stilistic aduce mici prejudicii însuşi volumului. Cu Andrei Pleşu avem, însă, garanţia şarmului demonstrativ, a coerenţei şi a cuvântului bine aşezat. Ceea ce, s-o spunem pe şleau, reprezintă chiar farmecul acestui excepţional mânuitor de limbă română.

Acolo unde se simte o adâncă apreciere din partea autorului faţă de personajul redat cititorului, descrierea acestuia capătă dimensiuni aurorale. A. Pleşu are, în schimb, o grijă pedantă de a nu cădea în ridicol şi în misticism. Nu e encomiastic, dar recunoaşte valoarea celuilalt şi se bucură să fie contemporan cu acesta. Autorul are, aşadar, un înnăscut simţ al admiraţiei, pe care o oferă necondiţionat tuturor acelora cărora le-a stat în preajmă şi care i-au fost de ajutor, în vreo formă sau alta. Când descoperă doi oameni fundamental diferiţi (e vorba despre Constantin Noica şi Alexandru Dragomir), dar pe care îi iubeşte la fel de mult, Andrei Pleşu face o asociere surprinzătoare, menită a-i clasa pe cei doi mentori într-o categorie comună (a celor care îndeamnă, în mod diferenţiat, la reflecţie): „Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: <nu m-aş fi gândit niciodată la asta!>. Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: <cum de nu m-am gândit?>. Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.” (p.19)

Deseori, portretistul extrage din elementele prezenţei fizice concluzii privitoare la caracterul personajului descris, folosind cu îndemânare şi precizie o corespondenţă între aparenţă şi esenţă: „Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, până şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur.” (p.63) Alteori, performanţa identităţii dintre asumarea publică a unui rol şi ideea care călăuzeşte destinul purtătorului de mesaj îi provoacă autorului puseuri de nedisimulată stimă: „Statura lui impozantă (a lui Vaclav Havel n.m.) nu decurge, în chip direct, din anvergura ideatică a operei sale scrise. [...] Căci, în cazul lui, nu ce spune eseistul e spectaculos, ci faptul că el a trăit mereu în conformitate cu ceea ce spune.” (p.95).

Autorii pentru care Andrei Pleşu are slăbiciuni mărturisibile public sunt portretizaţi distinct, cu o deosebită atenţie către detaliul diferenţiator: dacă Emil Cioran e „simultan morocănos şi jovial, depresiv şi tonic” (p.220), Mircea Eliade e surprins în capricioasa lui ipohondrie, redată cu umor şi o vagă empatie retroactivă: „Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sunt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu?” (p.226), Herta Müller reprezintă, în mod egal, rigoarea adevărului şi riscul corelativ al căutării acestuia: „Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, <cu bâta-n baltă> şi <cu oiştea-n gard>.” (p.233), iar Gabriel Liiceanu apare în ipostaza dascălului prin excelenţă, a omului al cărui rost e facilitarea înţelegerii unor concepte iniţial greu digerabile pentru ceilalţi: „Odată ce a intrat în intimitatea unei idei, ştie, ca nimeni altul, să o treacă şi altora. E un excelent profesor.” (p.245).

Generos în laude, Andrei Pleşu e devastator în critică şi prezintă o plăcere aproape sadică în redesenarea riguroasă a derizoriului. Setei de admiraţie de odinioară îi ia locul o iscoditoare vigilenţă în creionarea unor portrete la limita caricaturii. În lupta surdă cu impostura, cu nesimţirea, cu imoralitatea şi cu inconsecvenţa etică, autorul scoate la înaintare un întreg arsenal de epitete compromiţătoare, comparaţii muşcătoare şi ironii bine articulate, îndărătul cărora simţim, totuşi, o notă de ilaritate compensatoare, de natură să ni-l facă niţel simpatic pe sinistrul personaj supus judecăţii. Astfel, Teodor Meleşcanu e genul de om indispensabil, băiatul de comitet gata oricând să asume o poziţie în linia întâi, cu sau fără competenţa necesară: „Pe ce se poate bizui cineva care se bizuie, de pildă, pe dl. Meleşcanu? Diplomat comunist, apoi guvernamental FSN-PDSR, apoi disident PSD, şef de partid propriu, iar în final liberal, ministru liberal, stabil la armată, interimar la justiţie” (p.109); Ion Cristoiu e „un amestec de Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, reveniţi în poiana lui Iocan după câţiva ani de învăţătură la seral” (p.140); în Valentin Stan „tehnologia de vârf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de spiţer nevrotic” (p.143); Crin Antonescu „exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curând inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş” (p.173); Adrian Păunescu e „un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă” (p.184); Vadim Tudor „îşi confecţiona o obscură carieră de publicist, valorificând minore dexterităţi de versificator, lingău şi ţoapă” (p.188); George Pruteanu crede că „a fi intelectual e [...] a explica mereu prostimii cum stau, mă-nţelegi, lucrurile”, acest lucru constituindu-se într-un fel de „prepotenţă cinică, la limita kitsch-ului” (p.201); Sergiu Andon e „asudat, vag apoplectic, profesionist rutinat al şmecheriei de bară” (p.205) ş.a.m.d.

Elegant în elogii şi necruţător în verdicte, Andrei Pleşu dă, prin acest volum, un surprinzător şi proaspăt ghid de argumentaţie critică, în care omniprezenţa umorului e doar o simplă modalitate de a face digerabile precarele portrete ale epocii. Pentru că, dincolo de tot spectacolul luxuriant al lexicului, de bogăţia fastuoasă a stilului literar, îţi rămâne, după lectură, subtonul amar al acestui panoramic peisaj diform, cinic şi fatalmente trist.

(Andrei Pleşu, Faţă către faţă – Întâlniri şi portrete, ed. Humanitas, 2011)

E.F. Palaghia are, totuşi, câteva legături cu şaizecismul (care-l prinde bine, cel puţin eu asta i-aş recomanda: o imersiune serioasă în poezia şaizecistă; ar putea găsi multe similitudini cu propriile angoase) şi chiar cu unele elemente optzeciste. Uneori am simţit adierea unei vagi influenţe dinesciene, în special în poemele care transferă decorului citadin speranţa izbăvitoare a unor întrebări personale. Însă, chiar şi în cazurile acestea, tendinţa autorului de a erotiza excesiv mesajul conduce la ratarea regretabilă a unei strofe începute frumos: “Aş lista polen la Bursă / şi agenţii-ar fi albine, / m-aş descoperi pe mine / pe o dâră dulce scursă / undeva, cândva, prin tine” (p.37). Acest abuz al explicitului nu face decât să mute emoţia iniţială într-un registru al vulgarităţii involuntare. Un lucru oarecum similar se petrece şi în strofa: “M-aş putea obişnui aşa! / Ăsta e pericolul ce-mi paşte / sfincterele transhumate-n moaşte, / sufletul de mucava” (p.52).

Poetul e foarte sigur pe validitatea etică a convingerilor proprii şi se simte dator să le împărtăşească lumii întregi. Nu există dubiu că autorul gândeşte frumos, că are fior liric şi că nu e străin de talent. Eroarea de concepţie derivă din aceea că se încearcă o supralicitare a emoţiei prin îmbrăcarea ei în haine ostentative. Uneori, din lipsa unei rime perfecte, poetul recurge la “umpluturi” ritmate, care taie brutal din mesaj, anihilându-i forţa de început: “În dimineaţa asta sunt hoţul de imagini /trăind refugiul vieţii încremenite-n gest, / execut moral pe frontul dintre pagini, / memorialistul stării vibrânde… iar n-am rest!” (s.m., p.15); “Printre zaharicale-ntinse pe tăvi de alabastru, / mi-a izvodit Şeherezada poveşti cu minarete, / şoptea o broderie din glasul ei măiastru / şi nopţile-mi curgeau… Trebuia să mă desfete!” (s.m., p.17).  Această rupere a versului nu are efectul scontat; ea nu mută atenţia înspre un mesaj mai profund, ci pur şi simplu o disipează. Tot din categoria epatării lexicale e şi încercarea lui Palaghia de a folosi inversiunea (procedeu specific romantismului), alăturarea voit şocantă a termenilor, neologismul: “acest concupiscent solstiţiu”, “remuşcările-ţi elefantine” (?), “mă nevoiam sacerdotal, cu cântecele-mi şuie”, “împânzindu-mă cu miros de nor” (mergea parcă mai bine “învelindu-mă în miros de nor”) ş.a.m.d.

Cu toate acestea, admir în scriitura lui Palaghia curajul de părea solitar şi străpuns de lirism într-o lume mercantilă şi egoistă. Acest mod de a gândi poetic lumea are nevoie de cât mai mulţi adepţi, indiferent de modele literare trecătoare. Romantismul târziu devine desuet doar în momentul în care fondul care îmbracă această formă a dispărut complet din lume. Or, nu e cazul. Mi-au plăcut mult poeziile “Şisturi”, “Purtătorul de răvaşe” şi “Poeţii”, unde există o concordanţă perfectă între valoarea supusă judecăţii şi forma pe care i-a dat-o poetul. Şi, mai mult decât atât, cred cu tărie că poetului îi iese straşnic poezia funambulescă, jemanfişismul cuminte al jongleurului cu vorba, şmecheria hâtră a celui care spune adevăruri fundamentale fără a-şi pierde din simţul ludic, în care ghicim, totuşi, subtonul unei vechi tristeţi: “Sunt cercetat, ca-ntr-un dosar penal / şi nu e viciu, nu-i nimic sexual / în gestul meu prelins, oral – / nici n-am analizat pretinse pudibonderii, / n-am dat la guguştiuci valori târzii; / am suferit, am plâns, am încercat, / m-am zvârcolit cu cinci fantasme-n pat, / am navigat, / am eşuat // Şi-am câştigat / preşedinţia unei plaje părăsite: / altoi mă simt, vârtej din aşchii de pirite” (Rechizitoriu, p.30); “Nu-i rău să scrii pentru prieteni, / nu-i rău să te-amăgeşti din când în când, / nu-i rău să le aduci un zâmbet peste gând, / din labirint Ariadnei fir de-i depeni // Nu vrei să mergem la furat de pepeni?” (Minotaurul hazliu, p.33)

Romantic, ambiţios şi cu fibră lirică evidentă, Eduard Filip Palaghia reuşeşte, deocamdată, un melanj imperfect între plenaritate ca subiect etern (şi autoasumat de însuşi autor) al poeziei şi stilistica postmodernă (şi imperativă, azi!) a mesajului. Cu alte cuvinte, lui E.F. Palaghia nu i se reproşează, în rândurile de mai sus, inconsistenţa poetică a scriiturii, ci doar inadecvarea conţinutului la formă. Poet cu certitudine talentat, sunt încrezător că E.F. Palaghia va face saltul necesar dinspre trecut înspre un prezent care, fără a fi golit de sens, îşi trăieşte existenţa suspendat între vechi rigori şi alte aşteptări.

P.S. Cartea am primit-o prin poştă. Pe internet n-am găsit imaginea coperţii, de aceea nu apare poza în stânga sus, aşa cum v-am obişnuit. Şi nu-mi cereţi s-o scanez, că şi pentru mine e sărbătoare azi şi n-am chef.

(Eduard Filip Palaghia, Des prins, 76 p., ed. Timpul, 2011)

*continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Rodica Ojog-Braşoveanu, Moartea semnează indescifrabil, ed. Nemira, 2011)

Numai că socoteala din dreptul bibliotecii nu s-a potrivit cu cea din pat. Adică după ce am luat cartea de pe raft şi m-am aşezat comod în pat, am deschis-o. Da, am citit destul de repede totul, însă, aşa cum scriam într-o cronică din Poesis Internaţional de anul trecut (la cartea Călătorie într-un picior), am avut din nou senzaţia că Herta Müller scrie aceeaşi carte, over and over again. Şi indiferent dacă forma cărţii e aceea a unui roman ori a unei colecţii de eseuri izolate. În termeni medicali, aş zice că the woman’s got an obsession. Şi n-aş greşi. Sigur că, în cazul ei, o astfel de preocupare e justificată şi este, dincolo de orice dubiu, utilă în încercarea de a crea un climat respirabil şi sănătos al lumii în care trăim. Intransigenţa autoarei (în care mă regăsesc 100%) este de admirat, cu atât mai mult cu cât ea pledează pentru un lucru esenţial în reconstruirea fibrei morale a unui popor castrat emoţional şi fără memorie, şi anume ideea de a nu uita niciodată erorile trecutului. Ca să nu riscăm să le repetăm, nu de alta.

Deci, ideea e nobilă. Numai că eu cred că Herta Müller nu-şi doreşte neapărat însănătoşirea unei societăţi bolnave, ci salvarea proprie. Inclusiv la Ateneu, în celebra întâlnire cu Liiceanu, a declarat că ea scrie pentru că nu poate altfel, că exerciţiul acesta păcătos n-are alt rol decât acela de a-i aşeza în minte lucrurile izolate care au izbit-o de-a lungul vremii, de a le îngloba unui sistem coerent şi de a-i permite să-şi ducă, pe mai departe, viaţa care i-a rămas. E vorba, deci, despre un egoism, nu despre altruismul proverbial al artistului dedat trup şi suflet salvării sufletelor pustiite. Şi de aceea mi se par nelalocul lor (başca stânjenitoare pentru autoare) întrebările de genul „iubiţi România?”. Îmi vine mie să răspund în locul Hertei, cam aşa: „Păi cum pizda mă-sii s-o iubesc, când m-a frecat atâţia ani la rând, când am avut de suferit din pricina acestor defecte genetice colective ale poporului care sunt incongruenţa, inconstanţa şi nesolidaritatea? Când mi-a furat slujba, când m-a bătut în beciurile Securităţii, când m-a ameninţat că mă îneacă în râu dacă nu semnez angajamentul? Când m-a alungat de colo-colo şi m-a tratat ca pe ultimul căcat?”. Numai zâmbetul binevoitor al celui care întreabă o poate face pe autoare să răspundă, elegant, că nu ştie dacă iubeşte ţara asta.

V-o spun eu: n-o iubeşte. Herta Müller consideră că tot ceea ce ţine de patrie şi de destinul individual al omului într-un sistem totalitar reprezintă, de fapt, un accident biografic. Iar acest nefericit accident se cheamă, în cazul ei, România. Aşa cum nu-ţi iubeşti predispoziţia către hipertensiune arterială, nu poţi iubi nici chemarea asta blestemată înspre o viaţă trăită în frică. De aceea nu ne iubeşte Herta. Reiese clar chiar şi din descrierea urâtă pe care o face Norei Iuga, „dama cu pălării”, pe care o acuză că doreşte să uite trecutul. Cunoscând-o cât de cât pe Nora Iuga, i-aş răspunde Hertei că nu din cauza unei complicităţi vinovate nu vrea Nora să se întoarcă în trecut, ci datorită unei iubiri imense pentru viaţă şi pentru oameni. Pentru clipa de acum, care trece şi pe care nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Nora Iuga e un copil al frumosului, al bucuriei de a fi viu, nu un satrap vindicativ.

Totuşi, cred că Herta Müller iubeşte câte ceva din cultura română. Altfel nu-mi explic paginile, de rară frumuseţe, pe care le închină lui Emil Cioran ori Mariei Tănase. Se simte solidară cu creaţia anonimă, cu tânguirea veacurilor şi cu refuzul lucid al compromisului. E neagră Herta. Neagră de tot. Cred că de aceea îmi şi place atât de mult, în ciuda răbufnirilor mele de mai sus. Maniheismul încă nu mi-a ieşit complet din sistem. Poate peste vreo 10 ani. Mai vorbim atunci.

(Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, 264 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Alexandru Al. Şahighian)