Aproape bullshit

Iar m-a pus dracu’ (cine altul?) să mă iau după toate însemnările leşinate ale duduilor blogăriţe. După ce am văzut nu una, ci două, trei, patru laude orgasmice la adresa cărţii ăsteia, mi-am zis să-i dau şi eu o şansă. Rău am făcut. Mda, trebuia să mă gândesc că dacă două fetişcane ameţite cad pe spate când citesc cartea asta şi mai şi scrie, pe coperta ei, că e “New York Times” bestseller, lucrul nu miroase a bine. Dar am citit-o.

Toată gama de clişee despre lumea islamică, despre dorinţa omului simplu de acolo de a fi bun, despre prietenia dintre un bogat şi-un sărman, o melodramă a pierderii şi-a regăsirii, acţiuni demne de filme proaste cu gangsteri, încrengături tâmpite între oameni, care nici nu bănuiau că-s rude şi că, în final, aproape că devin buncii unul altuia ş.a.m.d., pe toate le găsiţi în “Vânătorii de zmeie”, cartea atât de lăudată a lui Khaled Hosseini.

Cum să spun? Nu mi-a plăcut. Începutul era promiţător, dar, când am bănuit ce va urma, m-a apucat subit greaţa. Cei doi prieteni din copilărie, Amir şi Hassan, provin din lumi diferite: Amir este fiul unui om înstărit, în timp ce Hassan este fiul slugii lor, Ali. Acţiunea se petrece în Afganistan, înainte şi după venirea ruşilor. Adică înainte şi după dezastrul care a mutilat o ţară – până atunci – paşnică. Hobby-ul copiilor este lupta cu zmeiele, un fel de tradiţie la care participă toată lumea şi în urma căreia învingătorul culege nu doar laurii unei victorii, ci şi foarte mult respect de sine. Găsim (se putea?, că doar e un roman hollywood-ian) conflictul psihologic între fiu şi tată, care pare a da mai multă atenţie şi a arăta mai multă apreciere lui Hassan decât lui Amir şi, prin urmare, provoacă mici drame existenţiale în sufletul bietului copil bogat care, deşi asistă la umilirea celui mai bun prieten de o gaşcă de derbedei (are loc un viol homosexual), nu reacţionează şi va avea de suferit o viaţă întreagă din cauza faptului că n-a putut aprecia prietenia lui Hassan etc. Înţelegeţi unde bat? Totul e previzibil şi, mai mult decât atât, acolo unde autorul simte că pierde teren în favoarea banalului, condimentează acţiunea cu întorsături de situaţie care te fac să râzi. Se pare că Hassan e fratele lui Amir, de fapt, pentru că tatăl lui Amir, Baba, a avut o relaţie pasageră cu mama lui, fugită-n lume. Amir emigrează în America, dar se va întoarce pentru some unfinished business. Descoperă că Hassan e mort şi decide să-l adopte pe fiul acestuia. Numai că asistaţi la un film prost de Hollywood: fiul lui Hassan e captiv într-un harem de băieţei condus de… de… (aud? altcineva?) de… aţi ghicit! Tocmai de violatorul lui Hassan! Ei, drăcie, nu v-aţi fi gândit la asta, nu? Nuuuu. Şi se bat, dom’le, ca-ntr-un joc video, cu ochi scoşi, cu fente de Bruce Lee reşapat. Şi Amir îl bate pe nemernic şi scapă în ultima fracţiune de secundă. Pfuai, nene! Şi dup-aia intervine partea grea a adopţiei, că e cu schepsis, nu se poate, legile-s legi etc. Cum adică vine americanu’ borât să ia pruncii afgani? Păi nu se poate. Dar pentru că Amir e un super hero şi umblă cu splina despicată ca să-şi facă dreptate, sunt speranţe. Şi credeţi că e cu happy end? Daaa, pentru că trebuie să mâncăm popcorn în timp ce vedem/citim şi n-am vrea să ne cadă greu la stomac.

Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de “Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.

Aproape bullshit, cum vă spuneam.

(Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, ed. Niculescu, 2011, trad. de Mihaela S Oprea-Anton)

Panta rhei (I)

Acum câtăva vreme auzeam pe cineva povestind despre faptul că altcineva (da, ştiu, e ca în „Lanţul slăbiciunilor” al lui Caragiale) îşi scrie o teză de doctorat despre literatura japoneză de secol XX. Se pare că, la majoritatea autorilor niponi, temele predilecte sunt lupta dintre tradiţionalismul puternic şi modernismul agresiv, laolaltă cu încercarea de a stabili o coabitare paşnică între practicile ritualice străvechi şi tehnologia de vârf. Nu ştiu cât adevăr zace în aceste clişee. Cert este că la autorii japonezi pe care i-am citit (Ryu Murakami, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Taichi Yamada ş.a.) am detectat fie tendinţa de conciliere cu un trecut dubios şi moravuri incerte, fie dorinţa de a da spaţiului nipon aura unui centru al fantasticului, al poveştilor incredibile, presărate cu violenţă ieşită din comun şi cu o extraordinară sete pentru elementul şocant (dorinţă cauzată, probabil, de monotonia igienică a cotidianului nipon, unde până şi accesul la veceul public e computerizat şi ordonat ostăşeşte).

continuarea, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (vol. I), editura Polirom, Iaşi, 2011, trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

Un scriitor / Photoshop failure

*cronici apărute în revista , nr.4/2012

Un scriitor

Un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma) e un individ incomod. În calitatea sa de personaj literar auxiliar, aşa cum îi place să se autoproclame, editor la Casa de pariuri literare şi redactor la Observator cultural, a reuşit deseori să işte mici scandaluri în la fel de mica lume scriitoricească autohtonă. „Scandaluri” e, totuşi, mult spus. Vorbim, mai degrabă, despre o insaţiabilă nevoie a lui un cristian de ordine, de fair-play şi respectarea unui minim set de reguli, legi, cutume, văzută de criticii lui ca o formă de maladivă isterie auctorială, de batere cu pumnul în piept şi de căutare a nodului în papură. Un chiţibuşar, adicătelea. Nu voi face, aici, o sinteză a tuturor conflictelor născute în jurul personalităţii lui un cristian. Spun doar că autorul romanului Morţii mă-tii nu e un tip străin de controversă.

Şocant, în aceste condiţii, este faptul că romanul său nu a fost supus, printr-un foarte facil şi ieftin (a se citi: la îndemâna oricui) transfer de vină, unor critici distructive. Dimpotrivă; cel puţin până la această dată, receptarea critică a cărţii a fost fie entuziastă, fie absentă cu desăvârşire. Nu ştiu să fi existat vreo cronică devastatoare referitoare la Morţii mă-tii. Şi asta nu pentru că defuncţii mamelor noastre n-ar merita toată atenţia, ci pentru că, probabil, şi cei mai acerbi inamici ai lui un cristian şi-au dat seama că ne găsim în faţa unei cărţi-eveniment.

Fără să-mi propun să devin encomiastic, spun că romanul lui un crisitian poate fi considerat cartea unei generaţii. Morţii mă-tii nu retuşează, retroactiv, deriva unei generaţii literare care s-a găsit în prag de mileniu fără o dorinţă (artificială, de altfel) de închegare a unui mesaj unitar, ci prezintă diacronic crâmpeie de viaţă reală, într-o temerară încercare de creare a unui personaj emblematic. Nu lipseşte nici copilăria plină de întâmplări hazlii, de personaje pitoreşti (bunicul, de exemplu) şi de acea libertate absolută a cuvântului răcnit, a sudalmei răcoritoare exersată de adulţi, după cum nu lipsesc nici adolescenţa ori studenţia, cu accentele lor naiv-dramatice ori cu planurile semi-ridicole de ieşire din anonimat. Peste toate acestea adie vântul răzvrătirii, aşa cum îi şade bine oricărui erou de viţă nouă, coborât parcă din Salinger şi trântit cu brutalitate în praful autohton cotidian. Personajul principal al romanului traversează lumea cu o matură  îndârjire, conştient fiind de riscurile la care se supune, însă nu-şi pierde niciodată umorul şi păstrează intactă convingerea, uşor egolatră, că face mereu ceea ce trebuie. Nu e greu să recunoaştem în eroul cărţii un alter-ego al autorului însuşi, chiar dacă romanul se constituie într-un soi de semi-ficţiune ori, la limită, într-o meta-realitate, unde importante nu sunt asumările de roluri, ci morala normativă care derivă din rezolvarea impasurilor.

În ciuda titlului incitant (motiv pentru care romanul a fost refuzat de unele edituri – uite premisele controversei care face atât de bine pe termen lung!), romanul lui un cristian propune o metodă conceptuală de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a unei întregi generaţii literare. Generaţie care, iată, găseşte în acest roman rădăcinile nebănuite ale propriei naşteri. Şi nu doar atât. Prin stilul liber-asumat, neprincipial şi, la rigoare, chiar extra-literar, un cristian reuşeşte să deseneze perfect momentul zero al naşterii unui fenomen. Chiar dacă fiecare din cei care se afiliază fracturiştilor, milenariştilor, douămiiştilor, mizerabiliştilor ejusdem farinae se consideră un univers în sine, străin de orice formă de mimetism, citind romanul lui un cristian îşi va da seama de liantul nevăzut care îl leagă de congeneri. Marele merit al cărţii de faţă acesta este: a reuşit să comprime şi să lege într-o manieră inteligibilă micile diferenţe care fac ca, totuşi, generaţia de după 2000 să capete un profil autonom, coerent şi vizibil. Chiar dacă lucrul acesta se rezumă, deocamdată, la originile sale şi la primii paşi în istoria literaturii. E o primă reuşită, deloc neglijabilă.

Morţii mă-tii are toate ingredientele unui roman interesant, perfect citibil şi mustind de veridic, căutând mereu să demonteze estetismul devalorizant şi metafora care ascunde, de fapt, bube străvechi. De aceea, să nu-l credeţi pe un cristian atunci când declară, neconvingător, că nu se consideră autor de literatură. E o simplă cochetărie. Autoevaluarea, în cazul de faţă, n-are niciun temei. Concluzia e simplă: un cristian e, cu siguranţă, un scriitor.

(un cristian, Morţii mă-tii, Casa de pariuri literare, 2012)

 

Photoshop failure

 

Nu-mi aduc aminte să fi fost mai entuziasmat vreodată de un volum de debut aşa cum am fost citind cartea lui Mihai Mateiu, intitulată, simplu, Oameni. O culegere de proză scurtă, reunind 13 povestiri incitante, chiar dacă aparent banale, într-un stil literar convingător, percutant, bine ţintit şi fermecător. Niciun cuvânt nelalocul lui, o frazare impecabilă, o siguranţă aproape maniacală în selectarea elementului inedit, a unghiului propice dindărătul căruia puteam recrea povestea – acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care consider Oameni a lui Mihai Mateiu drept cel mai puternic şi convingător debut literar din ultima vreme.

Fiecare dintre cele 13 bucăţi de proză scurtă prezintă succint o întâmplare izolată în destinul unor indivizi anodini, lipsiţi de cea mai mică sclipire de geniu ori originalitate. Această nivelare a trăsăturilor de caracter a personajelor sale face ca oamenii lui Mihai Mateiu să devină, paradoxal, interesanţi. Lupta surdă cu dezamăgirea propriei vieţi , cu atât mai dureroasă cu cât este comparată cu excentricităţile unui fante bătrân („Interviul”), pierderea simţului proporţiilor („Înfrângerea”), compensarea criminală a unui eşec simbolic („Vânătorul”), caruselul halucinant al rutinei înnebunitoare („Animal”), paralela tulburătoare între traseul prestabilit, onorabil, şi captivitatea animalelor la zoo („Robotul”) sunt tot atâtea ocazii pentru ca Mihai Mateiu să-şi exerseze dexterităţile literar-psihologice şi să ofere incipitul unor concluzii care se nasc, exclusiv, în mintea cititorului. Autorul se opreşte exact în momentul în care orgoliul auctorial l-ar face pe oricare debutant să încerce o linguşire a lectorului, o complicitate cu acesta în conducerea către un final previzibil. Sketch-urile lui Mateiu se bucură de o elegantă simplitate lexicală, laolaltă cu o tăietură exactă a conflictului şi o arhitectură perfectă a emoţiei.

Autorul volumului pare să înregistreze metodic felii de viaţă pe care le reproduce ulterior într-o formă brută, fără cosmetizări inutile. În cazul lui Mateiu, aşadar, Photoshop-ul nu are niciun rost: lumea lui este atât de grăitoare de la sine, încât nu are nevoie de niciun strop de adaos pentru ca veridicitatea ei să fie păstrată intactă. Ceea ce surprinde plăcut la Mateiu este şi dorinţa de a zugrăvi portrete pornind de la un decupaj atent al unor situaţii care sunt tipice pentru eroii săi, dar care, tocmai prin ciclicitatea lor, devin emblematice. Personajele cărţii sunt rareori declamative, trăsăturile lor de caracter rezutlând mai degrabă din surprinderea reacţiilor şi a automatismelor care le complică existenţa.

Consider că Mihai Mateiu a riscat enorm când a hotărât să debuteze editorial cu un volum de proză scurtă. Obtuzitatea şi rezerva criticii când vine vorba despre receptarea unor astfel de culegeri l-ar fi îndemnat pe oricare „începător” să caute o metodă cu şanse mai bune de a se face auzit. Autorul, posedând o siguranţă a condeiului aproape neverosimilă la un debutant, a câştigat, totuşi, acest pariu. Volumul său, despre care sper că este doar primul dintr-o serie lungă de cărţi care să mă bucure cel puţin la fel de mult ca Oameni, reprezintă o surpriză de proporţii. Povestirile lui Mateiu, adevărate bijuterii literare – adoptând, pe lângă manierismul deloc epatant, mici incursiuni psihologice –, formează un volum proaspăt, revigorant, promiţător şi, din aceste motive, demn de toată atenţia.

(Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, 2011)

Final de etapă

Cu cartea asta se încheie lungul şir al cărţilor lui Iris Murdoch (11 la număr) pe care le-am avut în casă şi pe care, fără excepţie, le-am citit. Dovadă stă lista volumelor citite, unde le puteţi găsi pe toate. Aşadar, am terminat o etapă. Ştiu că mai există în româneşte tradusă şi Prins în mreje, însă, nefiind  reeditată de Polirom, aş găsi-o doar pe la anticariate. La acelea la care am fost n-am avut sorţi de izbândă. Nu-i nimic. Probabil nici n-aş mai putea să citesc ceva scris de Dame Murdoch. Îmi place în continuare, dar m-am plictisit. E ca o relaţie între un bărbat şi-o femeie: ai fluturi în stomac la început, ţi se pare că sexul e fantastic (the best you had! ), dar după 11 cărţi (sic!) deja începi să te saturi. Lucrurile se răresc, nu mai există spontaneitate, totul e întrucâtva previzibil. Mă opresc, că deja mi se pare că vorbesc despre cu totul altceva.

Ucenicul cel bun, citită în ultima săptămână, urmează îndeaproape reţeta patentată de Iris Murdoch: un tânăr, Edward, care-şi ucide din neatenţie prietenul cel mai bun (de care-l leagă, cum altfel?, şi nişte pulsiuni homosexuale), drogându-l pe ascuns. Urmează remuşcările, încercarea de a găsi confort la tatăl lui pe care abia îl cunoaşte (Jesse Baltram, un pictor bătrân, fost mare crai). Ajunge la locuinţa acestuia (nu ştiu de ce, în romanele lui Murdoch, există mereu câte un personaj care locuieşte în nişte tărâmuri aproape mitice ori mistice, departe de civilizaţie, cu marea la picioare, cu rude care par desprinse din filmele cu bolnavi psihic), unde îl găseşte decrepit, ţinut ostatic de soţia lui, Mama May, şi cele două fiice: Bettina şi Ilona. Bătrânul n-are voie să iasă din cameră, nu pare conştient de ce se întâmplă şi totul e învăluit într-un mister lugubru. Ajutat, fireşte, şi de decorul gotic al poveştii. Asta e o parte a romanului. Îl avem apoi pe tatăl vitreg la lui Edward, Harry, care se încurcă sentimental cu Midge, nevasta psihologului Thomas. Harry mai are un fiu, Stuart, care vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să predice religia tuturor necredincioşilor (o pasă mistică de asemenea găsibilă destul de des în romanele lui Murdoch); Meredith, fiul lui Midge şi Thomas, care-şi surprinde mama în adulter, dar nu spune o vorbă; mai sunt personaje secundare, care conferă volum romanului, fără a fi prea importante în derularea poveştii. Complicat. Structura e arborescentă: se pleacă de la o dilemă morală; se încearcă rezolvarea ei pe calea psihologic-facilă a reîntregirii familiei; lucrul eşuează, întrucât Jesse e irecuperabil, astfel încât Edward nu-şi găseşte sprijinul în figura paternă pe care a căutat-o cu disperare. Mai mult decât atât: Jesse moare înecat (probabil că într-una din desele lui escapade în jurul castelului, din neatenţie, cade în râu); îl găseşte Edward, căruia i se adaugă, deci, şi povara grea de a fi a martorul morţii propriului tată. Mama prietenului său, pe care l-a ucis din neatenţie, Mark, îi trimite o serie de scrisori furibunde, care îi cresc anxietatea şi tendinţele de autoflagelare. Conflictul extern e mocnit; cel interior, în schimb, e într-o gradaţie continuă şi sfâşietoare. Finalul romanului aduce un fel de reconciliere tardivă şi fragilă, însă suficientă pentru ca protagoniştii să-şi dorească să ia totul de la zero. Cu mâna pe inimă spun, totuşi, că n-am înţeles semnificaţia titlului. Bănuiesc că Edward ar fi ucenicul cel bun, dar al cui şi cu ce scop, ei bine, lucrul ăsta a rămas un mister total.

Stufos, scris cu o dezordine conceptuală dezarmantă, însă cu atât mai veridică, Ucenicul cel bun e un roman citibil doar pentru cei care sunt deja familiarizaţi cu stilul lui Murdoch. Pentru un neofit, cred că şocul ar fi prea mare, iar plăcerea lecturii – foarte greu truvabilă. Încercaţi, aşadar, pe proprie răspundere.

(Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, 648 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Anca Dan)

Gogol indianul

Aşa mi se întâmplă când încerc să fac ordine în cărţi. Mi-am transportat câteva zeci de cărţi dintr-o cameră într-alta, unde îmi voi aşeza, dacă mă vor ţine nervii, toată biblioteca. E o muncă imensă pentru că eu am şi ideea asta de bibliofil isteric de a-mi aşeza cărţile în raft după o anume logică. Nu vă spun care, că dup-aia spuneţi că asta nu e o logică bună şi serios n-am chef de debate-uri pe tema obsesiilor mele livreşti. Deci, cum spuneam: mutând eu nişte cărţi dintr-o parte în alta, m-am apucat să şi răsfoiesc câteva dintre ele, aşa încât ceea ce trebuia să fie iniţial o muncă de 15 minute s-a transformat într-o contemplaţie de câteva ore. Am luat pe rând cărţi pe care încă nu le-am citit, m-am uitat pe coperta a patra, am început să citesc de la început, de pe la mijloc, ca să văd cum “sună” povestea. Aşa mi-am pierdut o jumătate de după-amiază în care puteam, de pildă, să duc mâţa la veterinar. Am trimis-o pe maică-mea, pretextând că-s ocupat. O minciună mică, dar utilă.

Am dat, deci, şi peste multe cărţi din colecţia “Cotidianul” de acum 3-4 ani. Pe unele le-am citit deja, pe altele le-am cumpărat din inerţie, nu ştiu dacă le voi citi vreodată. Mă refer în special la cele care sunt un fel de antologii wannabe, având ca temă tot felul de subiecte mai mult sau mai puţin puerile. Dar am găsit şi romane care, probabil, merită citite. Dintre acestea, Porecla Jhumpei Lahiri mi-a făcut, parcă, cu ochiul. Am deschis-o la prima pagină, ca să aflu că scriitoarea e de origine indiană, crescută în Anglia şi stabilită în S.U.A. E şi câştigătoare a premiului Pulitzer pentru un roman care se cheamă Interpret de maladii, apărut tot în colecţia Cotidianul, dar pe care se pare că eu l-am ratat. N-are-a face. Ce vreau eu să spun: că era evident că un roman de genul ăsta se va ocupa cu dezrădăcinarea, cu lipsa de apetenţă a imigranţilor pentru regulile noii lumi în care au intrat, despre nostalgia trecutului şi bla bla bla. Adică ştiam la ce mă înham. Numai că, din punctul meu de vedere, genul ăsta de subiect e inepuizabil, pentru că vine la pachet cu un imens tablou de natură intim-psihologică. Iar ăsta n-are cum să fie plictisitor, cel puţin pentru mine.

Aşa că m-am apucat să citesc romanul. Cu sete. Şi mi-a şi plăcut. Chit că, din punctul de vedere al traducerii, s-a simţit de la o poştă că doamna care s-a ocupat cu îndeletnicirea asta a vrut să predea cât mai repede manuscrisul. Altfel nu-mi explic erorile şi stângăciile. Iar o să spuneţi că-s rău. Fie. Dar eu cred, ca babele pocăite-n Lennon (vorba e a lui Manasia, nu a mea), în seriozitatea şi responsabilitatea unui traducător.

Personajul principal al romanului e Gogol. Ha! Nu v-aţi aşteptat. Nu e Gogol the russian, ci Gogol the indian. Tatăl lui Gogol i-a pus temporar acest nume, în aşteptarea unei scrisori de la bunica lui, care, în familia indiană de origine, era responsabilă pentru alegerea numelor fiecărui descendent. Bunica e, fireşte, în India, iar părinţii lui Gogol sunt la New York, unde s-au mutat de curând. Scrisoarea buncii nu mai soseşte niciodată, întrucât se îmbolnăveşte grav şi nu mai poate fi consultată cu privire la numele celor mai noi membri ai familiei, astfel încât Ashoke, tatăl lui Gogol, alege acest nume pentru fiul său pentru că în urma unui accident feroviar în India, în care era să-şi piardă viaţa, s-a trezit ţinând în mână, mototolită, o pagină dintr-o carte a lui Gogol. A considerat că e un semn şi s-a hotărât să-şi numească astfel copilul. Gogol creşţe (e şi o ţâră de bildungsroman aici), simţindu-se ruşinat de acest nume al său, aşa că decide să-l schimbe: se va numi Nikhil. De aici încolo, romanul ia turnura unei foarte frumoase fresce a vieţii unui tânăr intelectual venit din îndepărtata Indie în zbuciumata viaţă americană. Repet: mi-a plăcut. Jhumpa Lahiri însăşi s-a confruntat cu nevoia de a-şi schimba numele, întrucât numele ei real (Nilanjana Sudeshna) părea prea complicat pentru oamenii cu care venea în contact. Aţi înţeles subtilitatea: dezrădăcinarea nu e doar o problemă de adaptare, ci şi de schimbare a identităţii. Ne-am prins din nou, că suntem perspicaci, ce dracu’.

Ce mi-a plăcut foarte mult este, totuşi, faptul că acest lait motiv al pierderii identităţii culturale nu e descris, aici, elegiac, trist şi cu revoltă sterilă, ci într-un stil care să te facă mai degrabă să înţelegi termenii în care se produce o astfel de transformare. Nikhil duce o viaţă normală, merge o dată la câţiva ani la Calcutta cu familia, ca să-şi viziteze rudele din cealaltă lume; în rest, merge la şcoală, se îndrăgosteşte, are o relaţie cu o fată din lumea bună, coborâtă dintr-o familie de hippioţi (Maxine), se despart pentru că ea n-a ştiut să-i fie aproape (sau nu i-a dat voie Nikhil) în momentul morţii tatălui său (în urma unui atac de cord, aflându-se la muncă într-un alt oraş); pe urmă îşi găseşte alinarea în braţele unei fete de aceeaşi naţionalitate cu el (Moushumi), inteligentă, fermecătoare, cu care se va căsători, cu o viaţă care o duce între Paris şi New York. Femeie care, însă, îl va înşela cu o iubire mai veche (şi mai tomnatică) din tinereţe. Nikhil divorţează, iar romanul se încheie cu momentul în care, aflat în camera sa din casa în care a crescut la New York, găseşte cartea de povestiri a lui Gogol pe care i-o dăruise tatăl lui. E un final grandios, care deschide în faţă o altă poveste. Nu ştim cum a “ieşit” Nikhil din povestirile lui Gogol. Ştim doar că l-am lăsat cocoţat în pat, în timp ce la parter mama lui (Ashima) dă o petrecere de adio, pentru că se va muta înapoi în India. Nikhil deschide cartea. Acolo unde cartea noastră se închide, lumea lui Gogol-Nikhil îşi desface tainele. Ca o continuare, la nesfârşit, a unei poveşti care trece dincolo de graniţele hârtiei pe care o ai în faţă. Foarte frumos.

Deci, mi-a plăcut mult. Merită să-ţi faci ordine în cărţi din când în când. Nici nu ştii peste ce mici comori dai, numai bune ca să-ţi umple o după-amiază anostă de april ploios. Dacă aveţi cartea asta prin casă, daţi-i bice.

(Jhumpa Lahiri, Porecla, 320 p., ed. Univers, colecţiile Cotidianul, 2009, trad. de Ioana Novac)

Fauna locală

Tudor Călin Zarojanu e ziarist. Nu că n-aţi fi ştiut voi detaliul acesta, numai că e bine să fie amintit tuturor acelora care vor vrea să citească romanul său. În Mass Media Insider, autorul foloseşte stilul jurnalistic chiar şi în momentele în care intenţia este de a revela aspecte ce ţin mai degrabă de gândurile personajului principal decât de dedesubturile atât de controversate ale lumii în care se învârte.

De ce am hotărât să scriu despre cartea asta în revistaSuspans? Simplu: am pornit la lectura cărţii cu gândul că, dacă tot mă aflu în faţa unui document inedit referitor la mizeriile presei româneşti post-decembriste, va fi imposibil să nu găsesc lucruri palpitante, care să mă ţină cu sufletul la gură sau care, măcar, să-mi accelereze pulsul. M-am înşelat şi nu prea.

*continuarea, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Tudor Călin Zarojanu, Mass Media Insider, ed. Polirom, 2012)

Pofta-n cui

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic “privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci “vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Antierou

Am terminat lectura cărţii ăsteia acum mai bine de două săptămâni, dar n-am avut nici răgazul, nici starea necesară să scriu despre ea. Nu pot să spun că acuma mă trage prea tare cheful înspre aşa ceva, dar încerc. N-am plecat la drum cu mari speranţe în ceea ce priveşte romanul de faţă. Ştiu doar că, atunci când l-am terminat, m-am tot întrebat de ce i se spune “roman”, când, de fapt, după toate regulile teoriei literare, ne găsim în faţa unei (mai stufoase, e drept) nuvele. M-au “invitat” la lectură recomandările de pe coperta a patra, ale unor Dan C. Mihăilescu ori Alex Ştefănescu, în ale căror verdicte am, de regulă, încredere. Mai puţin în cazurile în care Ştefănescu se chinuie să ne propună domniţe talentate şi serafice sau când DCM încearcă să ne sugereze că mizerabilismul e… mizerabil şi-atât.

Cartea lui Ciprian Măceşaru se citeşte uşor, e antrenantă, comică, însă nu scapă de unele clişee de construcţie a personajului principal. Ştim cu toţii despre scriitorul tânăr, rod al unei educaţii străine de tot ce înseamnă spirit, artă, metafizic ş.a.m.d., captiv într-o căsnicie debilă, vag performant la locul de muncă, abulic, nesănătos, plictisit şi complexat de lipsa succesului. Nimic nou sub soare. Genul acesta de background are doar rolul de a te face empatic cu eroul, pentru că fiecare trecem prin stări similare, every now and then. Iar aici, spre deosebire de alte cazuri, n-am simţit deloc intenţia autorului de a arunca antema asupra societăţii în ansamblul ei. Paul, personajul principal, este un ratat magistral. Şi nu e nimic romanţat aici: nu are nevoie de empatie, de priviri compătimitoare, de bătăi prieteneşti pe umăr. Sau, dacă are nevoie, n-o arată. În ceea ce-l priveşte pe Paul, totul e complicat: căsnicia lui disfuncţională se consumă între habotnicia aridă a nevestei şi suspiciunea unei relaţii homosexuale (mă rog, lesbiene, dar sună ca dracu’), meseria nu-i oferă niciun fel de satisfacţie (e un biet editor fără succes); iar despre relaţia cu tatăl său, să nici nu începem. Partea cea mai amuzantă a volumului e dată de scrisorile pe care tatăl le trimite fiului, în care se arată indignat de faptul că nu şi-a ales o meserie serioasă, preferând să viseze cai verzi pe pereţi: “ACU MĂ ÎNTÂLNESC CU CÂTE UNU ŞI ÎMI SPUNE CĂ COPII LUI SÂNT AJUNŞI, AU FUNCŢII, AU CASĂ ŞI MAŞINĂ IAR IO CE SĂ-I SPUN, CĂ BĂIATU MEU E SCRIITOR? TU NUŢ-I DAI SEAMA ÎN CE SITUAŢIE MĂ PUI?” (p.58).

Toate aceste neajunsuri par să-şi găsească o rezolvare atunci când Paul devine autorul unui furt literar (îşi însuşeşte manuscrisul – bun! – al unui domn care, între momentul predării hârtiilor şi răspunsul editurii, decide să moară puţin), devenind, peste noapte aproape, vedetă. Este, aici, o satiră şi o şarjă groasă aplicată visului american al dobândirii facile a notorietăţii. Şi, pentru că, în cazul lui Paul, lucrurile nu pot fi niciodată simple, îl apucă un fel de remuşcare raskolnikoviană şi decide, finalmente, să-şi recunoască vina. Însă o face doar în faţa copilului său nou-născut. Iată o idee ingenioasă de a concilia dorinţa de a rămâne on top şi intenţia de spovedanie. Ca tot românu’, şi Paul s-a “descurcat”: “Mă gândeam adesea la sinucidere, dar nu găseam nicio formă de sinucidere care să-mi permită să trăiesc în continuare” (p.145).

Seriously now:  Superhero e un roman agreabil, fără mari pretenţii de originalitate. Ciprian Măceşaru se plimbă cu o dexteritate remarcabilă în registre diverse; trece cu uşurinţă de la proza introspectivă la satiră, de la dialogul concentrat la tabloul  panoramic. Am citit romanul cu mare plăcere, mai ales datorită faptului că îi lipseşte cu desăvârşire dorinţa de epatare, atât de prezentă la mulţi autori (încă) tineri de la noi. O carte mică, dar vioaie, cum s-ar zice.

P.S. Ca să nu mai zic că m-am simţit complet răzbunat de următorul fragment: “am scos din geantă un roman de Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, am citit cinci pagini din care n-am priceput o iotă, [...] nu înţelegeam ce dracului vrea Pynchon să spună, ce vrea de la mine, aveam impresia că bate câmpii cu mare talent şi atâta tot” (p.67). Şi io la fel, Paule, şi io!

(Ciprian Măceşaru, Superhero, ed. Cartea românească, 2012)

Lumi paralele

Acum ceva vreme, după ce am terminat de citit volumul de interviuri al lui Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), mă arătam oarecum iritat de faptul că intervievatorul de atunci, avându-l ca invitat la dialog pe Gabriel Liiceanu, i-a pus acestuia întrebări din sfera cancan-ului lumii editoriale (chestii legate de cum îşi plăteşte editura Humanitas colaboratorii, cum stă cu datoriile la stat etc.), în loc să-l chestioneze în legătură cu Păltinişul, cu Noica ş.a.m.d. Adică eram solidar cu bietul Liiceanu, care era în bătaia puştii arţăgoase a lui Şimonca.

Acuma, citind Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, tind să fiu anti-Liiceanu. Nu zic, prin asta, că nu mi-a plăcut cartea; pentru că ar fi şi culmea: în ea se iau la trântă două spirite tari, două personalităţi puternice, fiecare cu obsesiile şi orgoliile sale, şi rezultă un dialog spumos, exuberant pe alocuri, fructuos şi tonic. Însă din replici deduci, deseori, că te afli în prezenţa a două lumi cu prea puţine puncte comune. De aceea, mi-ar fi plăcut ca Liiceanu să ştie să ofere celuilalt un spaţiu al său. Prea des am avut senzaţia că Liiceanu avea o agendă (ca să folosesc un decalc): cum, necum, a ajuns tot la vechea problemă a complicităţii vinovate cu regimul comunist. Numai că nici măcar Liiceanu nu s-ar fi aşteptat ca marele poet Ivănescu să-i dea o replică pe cât de şocantă, pe atât de amuzantă. Mircea Ivănescu, privindu-şi retrospectiv viaţa şi constatând, cu reală mirare, că nu i s-au întâmplat chiar atâtea rele în timpul vechiului regim, conchide că, probabil, a fost, fără ştirea lui!, ofiţer sub acoperire! Ei, asta-l lasă pe Liiceanu mască. Începe, din momentul ăla, o cursă de-a şoarecele şi pisica: Liiceanu nu poate crede că M. Ivănescu vorbeşte serios, iar acesta din urmă îi demonstrează, calm şi logic, că altă explicaţie n-a găsit. Genial.

Pe urmă, mi-a plăcut modul modest (nu fără o oarecare cochetărie, e drept) în care poetul vorbeşte despre rostul său pe lume. Nu se crede nici măcar poet (deşi i se repetă de nenumărate ori că a fost un adevărat trend-setter pentru generaţia 2000 şi că e considerat unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului XX), iar explicaţia pentru ivirea sa pe lume este simplă: n-a făcut altceva decât să umple golul lăsat în sufletul părinţilor săi de pierderea timpurie a surorii lui, răpusă de scarlatină. La nici un an de la moartea ei, se naşte Mircea Ivănescu, copilul-surogat. Apoi, dezvoltarea sa stă mereu în umbra genialităţii (o spune chiar el) fratelui mai mare, Emil, care a anunţat în permanenţă pe toţi din jur că se va sinucide la un moment dat. Lucru care se şi întâmplă, la vârsta de 22 de ani. Un alt motiv pentru ca Mircea Ivănescu să se simtă încercat de un destin pe care pare că nu-l poate controla. De aici se nasc angoasele, de aici coabitarea cu sticla de vodcă (e frumoasă expresia “a pune bază”, adică a găsi un nou loc de pierzanie şi a-l “boteza”, simbolic, prin consumarea unei tării în localul respectiv), pasiunea înnebunitoare pentru pisici, dialogurile frumoase cu poeţi mai tineri (îl aminteşte pe prietenul lui, Radu Vancu), căsătoria cu o femeie cu 11 ani mai în vârstă, total ruptă de preocupările livreşti ale soţului etc.

O carte foarte frumoasă, chiar dacă, aşa cum a spus, n-a reuşit să îl pună în prim-plan pe Ivănescu, 100%. Liiceanu e şi el parte consistentă a cărţii, pentru că volumul nu s-a dorit, probabil, un monolog al poetului, ci o aşezare a acestuia în febra unui dialog efervescent. Liiceanu îl intrigă (şi e intrigat, oho, la rândul său), îl provoacă, îl determină să spună nespusul şi să rostească nerostitul. Totuşi, mi-ar fi plăcut mai mult o confesiune mai adâncă a lui Ivănescu, fie şi pentru simplul fapt că, în cazul lui, au rămas doar vorbele scrise. Pe Liiceanu, slavă Domnului, încă nu l-am pierdut.

(Gabriel Liiceanu, Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2012)

Prezervativu’ mă-sii de viaţă

*cronică apărută în revista , nr.3,4/2012.

Poezia lui Paul Vinicius este un experiment reuşit al melanjului între cuvintele dure ale omului sub vremi şi speranţa duioasă a căutătorului de frumos. Niciuna dintre poeziile volumului Liniştea de dinaintea liniştii nu trădează omogenitatea stilistică extraordinară, chiar şi în momentele (dese!) în care versul pare s-o ia înaintea gândului. Paul Vincius este un pesimist moderat, un solar cu dispensă, scriind sonate pentru alcool şi voie-bună cu tonul amar al celui care a înţeles, în cele din urmă, despre ce este vorba.

Înţelepciunea bahică, pe care pare s-o fi moştenit de la Ion „Muri” Mureşan, reprezintă legitimitatea supremă în tendinţa de argumentare a angoaselor proprii. Dincolo de verbul explicit şi de metafora redusă la funcţionalitatea ei moleculară, ghicim în tonul sumbru al poveştilor poetului o desluşire a sensurilor şi o aşezare corelativă a lucrurilor în matca lor firească: „fiindcă numai norocul / sau / dacă nu / marele ghinion / pot da sens unei zile / restul nefiind decât praful / care nu va face să răsune / vreo tobă / praful – / care va acoperi / în cele din urmă / oraşul” (p.12). Pentru Paul Vinicius, spaţiul privat al poetului, simţit ca loc din care marile taine capătă alte răspunsuri, este un registru contabilicesc de elemente anodine, îndărătul cărora se coace adevărata viaţă. Poetul se simte solidar cu clipa de acum, fără să-i scape nicio clipă din vedere faptul că totul nu reprezintă altceva decât elegantul pretext pentru răfuiala finală: „pe o vreme ca asta m-aş putea iniţia în murit / trimiţându-mi umbra / singură / acasă” (p.40). Această misterioasă şi mimată detaşare e rodul prelungii intimităţi cu mai-aproapele, al unei simbioze care aminteşte de bucuria maniacală şi disperată a colecţionarilor de mărunţişuri: „cu toată neatenţia / mi-am băgat rufele în maşina de spălat / cu tot cu buletinul de identitate; / am pus-o-n funcţiune / după care am ieşit să mă plimb prin viaţă / cu mâinile destinse / adânc înfipte-n buzunare / fluierând o melodie la modă / de pe vremea când habar nu aveam / cât de fericit este el / păianjenul minuscul / din colţul cel întunecat / al camerei” (p.30).

Coabitarea cu moartea care stă la pândă în fiecare ungher este un lucru firesc, care nu-l sperie pe poetul deja obişnuit cu întunericul absolut al dezgustului, cu morga tragică a eşecului cotidian. Nicio surpriză în modul – copilăresc şi matur deopotrivă – în care autorul reuşeşte să treacă peste convenţiile sociale de un reducţionism brutal şi peste inadaptarea sa funciară la mersul tembel al vremurilor. Îl salvează umorul ţărănesc, indiferenţa neinsultătoare şi o anume joie de vivre de neînţeles pentru micii roboţi ai zilelor. Prin urmare, chiar dacă „ceva din mine e deja pământ / ceva din mine continuă să iubească // numai morţii sunt nemuritori” (p.77), poetul ne explică calm că rostul lui se termină abia când primeşte nesperatul bilet de voie de la contemporani. În aşteptarea acestuia, el nu poate decât să respecte orânduirea, chiar dacă asta înseamnă să-şi transforme destinul de muritor într-o frescă de un tonic suprarealism: „însă / de fapt / tot atunci am şi murit – // numai că oamenii / politicoşi / au tot continuat să-mi zică: / „bună dimineaţa” / „bună ziua” / „băi / căcatule!” // iar eu / ce să fac? – / dacă mama şi tata / aşa m-au învăţat – // le răspund” (p.49).

Deloc de neglijat în construcţia volumului este tributul adus erosului. Numai că, până şi în această privinţă, Paul Vinicius caută să surprindă esenţa dintr-un unghi original, găsind corespondenţe postmoderne unor emoţii primare şi traducându-le, astfel, într-o limbă accesibilă prezentului. Seducţia pe care poetul o exercită asupra cititorului derivă din această versatilitate stilistică, menită să transfigureze vizibilul şi să-l aducă între graniţele unei triviliatăţi inofensive care, paradoxal, sporeşte candoarea mărturisirii: „dau buzna [...] într-un local de poştă / cu poştăriţe atârnând de pixuri / şi telefoniste largi în amigdale / în care mă apuc să citesc / sârguincios / [...] când aţi mai pomenit voi o făptură atât de abstras aeriană / semănând cu un stradivarius pe două picioare / atunci când trece ea înmărmurind şi cântec / prin piaţa amzei / fără a băga în seamă / arcuşul / care sunt?” (p.19).

Titlul cărţii sugerează o viziune a continuităţii între pe-trecerea noastră prin vreme şi monotonia care ne aşteaptă dincolo. Viaţa, aşa cum o înţelege Paul Vinicius, este doar anticamera unei lumi în care regulile rămân aceleaşi. Năduful exprimat în „prezervativu’ mă-sii de viaţă” comprimă convingerea că ceea ce trăim este mimarea unui viitor pentru care cineva ne pregăteşte necontenit. De aceea, regăsirea de acum a intimităţii este o temă recurentă în poezia volumului, constituindu-se într-o necesitate de a conserva lucrurile cu adevărat importante sub cupola unei locuinţe imaginare, omogene şi sigure: „în ţara vinicius nu găseşti picioruş de cangur. / vara este iarnă şi iarna e tot iarnă. / acolo totul miroase a fum de ţigară / şi nenia mari beau peste măsură. / acolo buzunarele n-au prea pomenit bănuţ / iar în case locuiesc doar animale. / în ţara vinicius chiar şi dimineţile cade noaptea. / iar în rest / mult prea mult / zgomot de inimi” (p.25).

Din punct de vedere stilistic, volumul lui Paul Vinicius este remarcabil. Poetul are mână sigură, stăpâneşte perfect registrele lirice şi, îndrăznesc să spun, este un excepţional manipulator de afecte. Versurile lui au culoare, au sevă, figurile de stil sunt rare şi, totuşi, percutante, imagistica e deseori răscolitoare: „noaptea ni se strecurase pe sub cămăşi / şi ni se tolănise pe inimi / cuvintele aveau parfum de prună / iar cerul – nici o stea” (p.92). Chiar dacă – din cochetărie şi dintr-o datorie formală faţă de idealul poeziei – autorul face la un momet dat apologia imposibilităţii cuprinderii în cuvânt a totului („fluturii cei albaştri din stomac / tremurul lor firav pe sub piele / secunda în care un deget / atinge un sân adormit – / ei bine / toate astea / nu pot fi îmbrăcate în cuvinte / nu au gramatică / şi nici voce pe măsură” – p.121), rezultatul este un volum de poezie de primă mână, impresionant, de o extraordinară prospeţime lingvistică şi cu un capital persuasiv neobişnuit de insidios; şi cu atât mai uluitor. Aşadar, o carte de ţinut minte.

(Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, ed. Tracus Arte, 2011)