Elogiu nebuniei

Am spus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că intenţionez să mă specializez în literatura feminină de secol XX. Însă amatorismul meu în materie e uşor detectabil dacă mă gândesc că, deocamdată, n-am citit-o pe Virginia Woolf, care e mama lor… Sau nu e?

Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, din punctul meu de vedere, dobândeşte subit valoarea literară a confesiunii lipsită de ficţiune numai dacă povestea eroinei (Esther) se confundă cu destinul tragic al autoarei. Altfel, ar fi o simplă carte despre depresie şi despre iluzia permanentă a învingerii ei. Citindu-i însă şi biografia, constaţi că Esther e una şi aceeaşi persoană (na, argoul juridic…) cu poeta americană Sylvia Plath, măcinată de boală într-o asemenea măsură încât nici măcar luciditatea ascuţită a minţii ei nu poate decât să conştientizeze adâncimile depresiei. Mintea nu poate lupta cu propriii demoni; poate, eventual, să-i domine temporar, dar ineficient.

Esther, la fel ca S.P., câştigă un concurs al unei reviste de modă, în urma căruia are privilegiul de a locui în New York pentru câteva săptămâni, loc al decadenţei, al vieţii de noapte, al lipsei scrupulelor, cu atât mai vivante cu cât personajul principal suferă de un provincialism cronic. Izbirea violentă de experienţele din The Big Apple, combinată cu o maladivă reconsiderare a calităţilor proprii şi cu o deficitară încredere în sine, o aduc pe Esther în pragul nebuniei. Un pas mai lipseşte până la schimbarea totală a cotidianului. Esther va fi internată într-un azil, i se vor administra calmante, va fi supusă terapiei cu şocuri electrice, în intenţia (uşor ridicolă în viziunea personajului principal) unei vindecări miraculoase.

Nu lipsesc nici personajele secundare, care întregesc un tablou al macro-nebuniei mijlocului de secol 20. Femei obsedate de ascensiunea socială, bărbaţi captivi în virilitatea lor dovedibilă oricând şi oriunde, părinţi absenţi ori prietene inutile (Joan, care, la rândul ei, se sinucide), un amic din tinereţe şi pseudo-iubit (Buddy Willard) care e mai preocupat de a-şi confirma perpetuu nevinovăţia în raport cu femeile pe care le aduce la exasperare decât de sănătatea mentală a acestora etc.

Finalul romanului e deschis. Însă numai aparent. Lui Esther, externată din azil, i se cere să vină la o ultimă consultare cu medicii psihiatri, pentru a vedea dacă însănătoşirea e reală au ba. Sfârşitul cărţii ne-o prezintă pe Esther păşind stânjenită în camera unde urma să aibă loc consultaţia. Nu ştim, aşadar, dacă i se dă undă verde. Din biografia autoarei ştim, însă, că finalul nu e aici, deşi e dureros de aproape. Sylvia Plath iese din azil, publică romanul Clopotul de sticlă la începutul anului 1963, iar la 11 februarie al aceluiaşi an se sinucide.

(Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, ed. Polirom, 2003)

Abandon. Chinez. Ce?

Cu Thomas Pynchon mi s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi la Kurt Vonnegut. Adică nu-mi place deloc!  Poate că mă descalific total, mai ales că în fiecare an aud de Pynchon cum c-ar fi în cărţi pentru Nobel. Dar pentru ce?!

Bine, poate nu înţeleg eu postmodernismul american (care, se pare, tre’ să fie şi mai şi decât postmodernismele de pe vechiul continent, pe care, măcar, le poţi studia şi în cadrul cărora mai găseşti coerenţă sau o logică tematică). Da’ la Pynchon e pauză, cel puţin from my point of view. Dintre autorii americani contemporani, mi se par mai citibili (fără să mă dea pe spate nici ei, deocamdată) Philip Roth şi Paul Auster. Vonnegut şi Pynchon se adresează, poate, unor alte categorii de cititori… Pe mine nu m-au prins.

“Strigarea lotului 49″, din care n-am reuşit să citesc mai mult de jumătate, pentru că înnebuneam, la propriu!, e un amalgam indigest. Are şi puţin din nebunia lui Boris Vian (fără să se ridice la valoarea lui, dar asta e iarăşi o chestiune subiectivă), şi oleacă din Gellu Naum (deşi ştiu că e imposibil, dar mie aşa mi s-a părut), un pic de acţiune, un strop de critică a capitalismului (dacă n-o fi fost o ironie, cine ştie…) ş.a. Oedipa Maas, ni se spune, devine executor testamentar al unui prieten şi călătoreşte pe urmele averii lăsate de acesta. Lucrul ăsta l-am aflat din descrierea cărţii, pentru că romanul e atât de echivoc încât mă gândeam că din două, una: ori eu sunt beat criţă (deşi n-am consumat nimic), ori autorul prizase ceva în timpul scrierii lui. Aşa că am abandonat cartea, înainte să mă simt chinez şi să-mi lungesc singur ochii, în faţa oglinzii, cu o brâncă înfiptă-n blidu’ cu orez.

Aştept, pe bune, să-mi spună cineva că i-a plăcut cartea asta. Îl/o scot la cină şi promit că-i fac plecăciuni… Asta după ce mi-o explică, pe îndelete.

(Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, ed. Polirom, 2006)

Principiul dominoului

Nu puteam termina luna fără să-i mai fac o vizită lui Iris Murdoch. Nu se făcea!

Cartea am terminat-o ieri după-masă, însă mi-a fost atât de lene să scriu despre ea (pentru că imaginile îmi erau încă tatuate în imaginaţie), încât am amânat pentru astăzi. Drept e că nici azi nu mă simt în stare să vorbesc în mod clar despre romanul ăsta, pentru că mi se întâmplă ceea ce păţesc de când am descoperit-o pe autoare: în momentul în care mă apuc să descriu cartea, ea sună banal!

O aşezare laică, aflată în vecinătatea unei mănăstiri, populată, din nou, cu indivizi şi individe bine conturaţi/conturate, o legendă care spune că în momentul în care s-a descoperit păcatul uneia dintre călugăriţe, clopotul imens al mănăstirii a căzut în lac, dexteritatea lui Toby care găseşte clopotul, căsnicia destrămată a soţilor Greenfield (Dora şi Paul), triunghiul soft-gay Michael Meade-Nick Fawley-Toby, Christine, în pragul trecerii de la viaţa “reală” la cea monahală, intrigi, conflicte mocnite, răsturnări de situaţie. Adică tot ce trebuie.

Romanul a fost scris în 1958 (atunci a apărut) şi mă gândesc că temele abordate or fi stârnind ceva rumoare în lumea pudibonzilor. Autoarea se simte la fel de confortabil şi atunci când descrie dramele mărunte ale unei femei care simte că nu-şi mai găseşte locul într-un mariaj (Dora), cât şi atunci când se pune în pielea unui bărbat aflat la maturitate, chinuit de păcatele experienţelor homosexuale din tinereţe. Un singur obiect e capabil, în roman, să declanşeze adevărate drame, isterii şi producerea de întâmplări aproape miraculoase: clopotul. De la el, ca-ntr-un domino incontrolabil, pornesc toate drumurile. Dintre care unele sunt fără nicio ieşire. Ca-n viaţă, ar spune Nelu tractoristu’…

Mi-a plăcut!

(Iris Murdoch, Clopotul, ed. Polirom 2002)

Nobelul hăituit

Atmosferă gri. Blocuri ceauşiste. Rufe spânzurate la ferestre. Haine ponosite, umblând somnambule pe stradă. Pisici înfometate. Şefi libidinoşi. Comitetul Central. Sex în fabrică. Furtul sub fustă. Picioare de vulpe retezate. Unul câte unul. Securitate. Intimidare. Violarea intimităţii.

Chei misterioase. Adina. Învăţătoare dârză. O Herta mai cuminte. Nu vrea să colaboreze. Ejectare. Societatea nu poate trăi cu măsele stricate. Ilie, soldatul cu iarba în gură. Pavel şi Paul. Clara, prietena fără prieteni. Laşa. Turnătoarea. Spăşita. Prea târziu.

Apartament cuprins de îngheţ. Mingea copiilor rămasă între crengile copacului din faţă. Ceaţa peste tot. Cozile de la carne. Bărbaţi mici, cu bâte groase. Pitici bine intenţionaţi. Cântecele obscene. Mizerie. Portarul vigilent. Soarele care nu arde.

Satul uitat de lume. Câini. Gâşte. Zgomot care să estompeze sunetul gloanţelor. Care sună ca o cracă ruptă. Numai că un pic altfel. Nuntă interzisă. Meseni speriaţi. Perdele multe. Grele. Etanş. Fiecare cu pizda mă-sii.

Decembrie. Da, acela. Elicopterul salvator. Decolare în cerul alb-gri. Liniştea de după. Focul cu cravate. Cu poza cu onduleul lucios al dictatorului. Mă, v-am iubit ca o mamă. Ruşine! Târgovişte. Doi bătrâni căzuţi lângă un zid. Baticul într-o parte. Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Foarte bine. Poc! 

2009. Stockholm. Nobel pentru literatură. Herta Müller. Chip alb ca varul. Încadrat de bucle negre ca smoala. Zâmbet stingher. Nu ştiu ce să spun. Surprindere. Lăsaţi-mă să mă gândesc un pic. O să-mi închid telefoanele. Reveniţi peste două zile. Lăsaţi-mă să respir un pic. Nu mă hăituiţi. Nu fiţi vulpi. 

(Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, ed. Humanitas, 2009)

Un fel de Eliade

Citind Omul duplicat al lui Saramago am simţit o uşoară adiere de ficţiune eliadescă, deşi, probabil, alăturarea asta pare niţel deplasată pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că personajul central al cărţii, Tertuliano Maximo Afonso e un banal profesor de istorie şi că are parte, spre uimirea şi, apoi, disperarea sa, de nişte întâmplări din categoria fantasticului. Nu seamănă cu un plot al lui Eliade?

Ba seamănă, şi încă foarte mult. Pe scurt, e vorba despre un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani (38 mi se pare că ni se spune la un moment dat), care descoperă, urmărind un film la sugestia colegului său, că un personaj secundar din filmul respectiv îi seamănă leit, sfidând orice lege a geneticii ori a firescului. De aici începe o adevărată vânătoare a celuilalt eu, pe care-l va întâlni, în carne şi oase, dar pe care va ajunge să-l deteste ulterior (sentiment reciproc, după cum urma să aflăm). Ceea ce iniţial pornise ca un impuls al curiozităţii sf’ârşeşte prin a bulversa vieţile celor doi într-o asemenea măsură încât ele vor deveni interşanjabile, fără voia protagoniştilor. Bucuria reţinută a găsirii unui eu identic (palidă punere în cuvânt a fricii de singurătate) devine exasperarea aflării adevărului crunt: nu există loc în lume pentru identităţi. Pământul nu poate cuprinde dublul unei entităţi care, oricum, nu are o importanţă covârşitoare în ecuaţia fericirii globale. Frumuseţea lumii rezidă în complementaritate, nicidecum în identitate. Prin urmare, unul dintre cei doi trebuie suprimat. Însă nicio judecată tranşantă nu aduce garanţia calmării apelor. Cel rămas (pentru că unul dintre cei doi rămâne pe mai departe umbra destinului celuilalt) va avea în permanenţă stigmatul duplicatului care, în fuga perpetuă a omului modern pentru originalitate, se constituie într-un veritabil blestem.

Iar dacă întreaga carte e construită ca o ficţiune, finalul ajunge în şi-mai-ficţiune. Tertuliano Maximo Afonso, stând pe fotoliu şi primind un telefon care-l transformă într-un alt dublu al său, de care se credea scăpat, lasă loc de interpretări dintre cele mai diverse. Un final neaşteptat, marca Saramago.

Şi, ca să revin la ideea din titlul postării mele, chiar mi s-a părut că banalitatea vieţii unui profesor de istorie, al cărui traseu prestabilit e, într-o bună zi, deturnat brusc datorită unui eveniment care sfidează normalul, e o temă recurentă în nuvelistica fantastică a lui Mircea Eliade. Şi n-o spun ca să mă bat româneşte cu pumnul în piept pentru că, nu-i aşa, am avut şi noi un Saramago avant la lettre, ci pentru că-mi place să descopăr că marii autori n-au orgolii care să le împiedice forţa creatoare în a zămisli lucruri deja spuse, chiar dacă într-o cu totul altă formă. Vedeţi, de aceea e mişto literatura!

(Jose Saramago, Omul duplicat, ed. Polirom, 2009)

Shopping 4

că nu e mai plăcută zăbavă ştiu treaba asta mai ştiu şi că “arunc” o groază de bani pe cărţi ştiu şi că o anume persoană nu spui cine mi-a spus că sunt bibliofil ceea ce la prima vedere părea o boală (din categoria zoofil pedofil necrofil şi alte nenorociri) dar dup-aia mi-am dat seama că dacă am o astfel de disease mă pot lăuda că totuşi n-are efecte secundare ştiu şi că aceeaşi persoană mi-ar contrazice drastic această ultimă aserţiune

ba cum să nu existe efecte secundare ar trebui să afli că viaţa e în altă parte că în primul rând frumuseţile lumii sunt în exteriorul tău abia mai apoi în cărţi autorii chiar dacă nu-şi dau seama de la început inserează în propriile cărţi experienţe poate nu directe poate nu palpabile dar în orice caz măcar de nivel fantasmagoric da’ tot experienţe se cheamă or tu năclăieşti în propriul fotoliu pierdut cu câte o bucată de hârtie între degete o cărămidă mai mult sau mai puţin grea din care ieşi din păcate la fel cauţi răspunsuri zici ei asta pe mine mă sperie pentru că credeam că eşti suficient de puternic încât să găseşti în tine resurse nu te mai plânge n-ai de ce ce-ţi lipseşte ce-ţi doreşti ce vrei mai mult eşti binecuvântat hai să mâncăm un pui chinezesc hai să facem dragoste hai să mă ajuţi la o chestie

şi mai ştiu că orice alte cuvinte sunt de prisos mă ridic imediat din scaunul ăsta blestemat de unde scriu lucrurile ăstea dar nu înainte de a vă spune ce-am cumpărat cu ce o să-mi irosesc vremea unde voi căuta în continuare răspunsuri

• Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
• Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49
• Sylvia Plath, Clopotul de sticlă
• Iris Murdoch, Discipolul
• Iris Murdoch, Clopotul
• Iris Murdoch, Dilema lui Jackson
• Iris Murdoch, Marea, marea 

Preşedintele scriitor

Scrisorile trimise de Vaclav Havel soţiei sale, Olga, în timpul detenţiei acestuia din motive politice se configurează în două direcţii fundamental diferite: pe de o parte o referire constantă la micile activităţi casnice care, de-acum, stau în exclusivitate în sarcina soţiei singure, iar pe de altă parte constatări şi meditaţii mai mult sau mai puţin filosofice despre rolul omului, despre existenţă, despre frumuseţea teatrului etc.

Am remarcat şi aplecarea viitorului (pe-atunci) preşedinte al Cehiei către calofilie. Scriitura sa este pur şi simplu frumoasă, aducându-mi aminte de celebrul Flaubert care, zice-se, ieşea în spatele grădinii după fiecare pagină scrisă pentru a o citi cu voce tare şi a vedea dacă “sună” bine. Cele 144 de scrisori pe care le conţine cartea de faţă se constituie în tot atâtea mici zvâcniri de viaţă, cu atât mai surprinzătoare cu cât provin dintr-un mediu în care pesimismul pare încastrat în ziduri. Vaclav Havel nu renunţă nicio clipă la optimism, la setea de viaţă, la a-şi cultiva, chiar şi din închisoare, gustul pentru estetic, pentru cultură, pentru informaţie (printre altele, se plânge că i-a fost interzis privitul la televizor o perioadă, precum şi că nu mai are ce să citească, epuizând destul de repede rezerva de carte a penitenciarului).

De la un punct încolo, scrisorile lui Havel dobândesc un uşor accent impersonal, asta şi datorită faptului (care reiese clar dintr-una din scrisori) că unele dintre răspunsurile Olgăi îi vor fi oprite destinatarului, tocmai pentru că referirile la persoane cunoscute ori întâmplări certe nu pot scăpa ochiului vigilent al cenzurii închisorii. Aici începe seria scrisorilor-eseu, în care Havel îşi pune la bătaie întregul arsenal intelectual, social, moral şi chiar politic pentru a descrie, prin prisma propriilor experienţe, deruta zilnică a omului de factură nouă (nu a omului nou!).

Ce mi-a atras atenţia în mod deosebit este seriozitatea şi abnegaţia cu care Havel îşi creează propria “şcoală a autocontrolului”, lucru pe care, dacă e să încerc o confesiune, mi-l doresc de prea multă vreme ca subiectul să fie, azi, o noutate pentru mine. Lecţiile de autocontrol se constituie într-un fel de tablă a interdicţiilor menite, fireşte, să servească intenţiei de a deveni mai puternic în raport cu tine însuţi şi cu tentaţiile cărnii şi ale spiritului. Citez, că n-am încotro: “să nu tânjeşti sub nicio formă după felul în care cineva apreciază pe altcineva, să nu te laşi condus de pofte nesatisfăcute şi să nu încerci să le satisfaci pe socoteala demnităţii tale, [...] să accepţi consecinţele fireşti ale propriului comportament, [...] să nu-ţi plângi de milă [...], să nu îi faci pe alţii să sufere pentru a compensa pentru propria ta suferinţă etc.” (p.170). Mă opresc aici, din motive care n-au nicio legătură cu scrisorile lui Havel către soţia sa, Olga…

(Vaclav Havel, Scrisori către Olga, ed. Art, 2009)

Epiderma penisului

… asta aşa, ca să fiu delicat şi să nu zic de-a dreptul “pielea pulii”. Adrian Schiop, deopotrivă identificabil în omul cerebral înstrăinat şi anxios ori în organul său genital uşor confuz, e, pare-se, personaj principal în acest ce: roman?, eseu confesiv?, volum de memorii? care poartă titlul “Zero grade Kelvin”.

Reţeta e simplă: se ia un emigrant atipic (pentru că nu doreşte să muncească în străinătate neapărat pentru a-şi hrăni nevasta de-acasă şi plozii aferenţi, din simplul motiv că nu-i are), se aşează într-un loc exotic (Noua Zeelandă), se asezonează cu personaje pitoreşti (Hansie, Nicu Popa) ori complet imbecile (Astrid, “China boy”), se aduc nişte jointuri, nopţi pierdute prin pub-uri sordide, discuţii semi-filosofice despre rolul omului şi al societăţii, se “bagă” şi nişte sex anemic (de preferinţă cu ambele sexe, ca să nu existe discriminare), un pic din deriva celui trezit dimineaţa printre străini şi gata cartea! 251 de pagini despre experienţa muncii într-o ţară care nu-ţi datorează nimic.

Nu ştiu sigur dacă această carte mi-a plăcut sau nu. Am citit-o foarte repede, ceea ce e un indiciu al plăcerii lecturii, fără dubiu, însă impresia permanentă a fost de… maioneză tăiată. Succesiunea aiuritoare de întâmplări cotidiene, deşi reconfortante prin veridicitate (cred că autorul scrie cu pasiune, în ciuda faptului că vrea să pară detaşat), pare să nu aibă un scop, cum să-i spun…, metacontextual. Adică Adrian Schiop pare să ne povestească numai din plăcerea de a povesti şi nimic mai mult. Rememorarea ca scop în sine.

Mi-a plăcut enorm, în schimb, ultimul capitol al cărţii, intitulat ”[două specii]“, care e , de fapt, după părerea mea, poezie pură. Incredibilă (şi extraordinar de frumoasă) trecerea de la epicul restului cărţii la registrul acesta aproape liric din ultima parte a volumului. Surprinzător şi, repet, foarte foarte frumos, chit că termenul ăsta a căzut, probabil în desuetudine.  

Pe de altă parte, dacă la autorii romantici (sau chiar la precursorii lor) meditaţia era precedată de o contemplare pierdută a întinderii unei mări ori a nesfârşitului cosmic, la A. Schiop introspecţia pare urmarea firească a studierii cu atenţie pedagogică a unui organ extern: “[...] m-am dus la toaletă. Am stat în cabină câteva minute bune, cu tâmpla sprijinită de faianţa rece, holbându-mă ca idiotul la vinişoarele albăstrii de sub pielea pulii” (p.69). Q.E.D.

(Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, ed. Polirom, 2009)

Emoţie şi dezgust

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, “Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ‘77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază “la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem (“Lectura pe înţelesul tuturor”, “Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la “baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic (“Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea (“… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul “rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): “În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: “Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)

Shopping 3

Revelionul mi l-am petrecut undeva pe lângă Cluj, aşa că în data de 2 ianuarie, dimineaţa, am tras o fugă până la cel mai apropiat Mall (deşi urăsc Mall-urile până la sânge), ca să dau buzna într-o librărie, de unde am fost scos (cu forţa!) după vreo oră jumate. Drept e că, dacă mai stăteam prea mult, riscam să-mi dau toţi banii pe cărţi. Am cheltuit, în total, 137 lei. Poate părea mult, însă, având în vedere că eu cheltuiesc, în medie, cam 100 lei pe lună pe cărţi, nu e cine ştie ce. Tocmai se terminase luna cadourilor, nu?

Ce-am cumpărat? Iată (n-o să mai ataşez şi imaginea cărţii, pentru că ea va apărea, oricum, în momentul în care voi scrie despre ea):

• Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă – deja sunt pe la jumătatea cărţii; impresiile, cât de curând.
• Jose Saramago, Omul duplicat – presimt ceva, nu spui ce, deocamdată…
• Adrian Schiop, Zero grade Kelvin – şi aici presimt ceva, exact inversul “simţirii” de mai sus…
• Vaclav Havel, Scrisori către Olga – ard de nerăbdare s-o citesc şi pe asta.

Dacă credeţi că Iris Murdoch s-ar putea simţi trădată, vă spun eu că n-are de ce. Încă nu mi-am încheiat socotelile cu ea, fiţi siguri.