Lolita, ten years later

Recunosc că e un haos total în modul în care citesc eu. N-am nicio metodă, niciun plan, niciun grafic. Mă scufund în cărţi, de obicei, aşa cum am mai spus-o, fără nicio logică prestabilită. Nu ştiu dacă e bine. Cert e că, de cele mai multe ori, nu-mi pare rău.

Cum nu mi-a părut rău nici zilele trecute când am vizitat (pentru prima oară după schimbarea sediului) librăria din magazinul Crişul. Cărţile sunt, aici, aranjate într-un mod foarte neprofesionist, volumele aceluiaşi autor nu sunt dispuse în acelaşi loc (deşi sunt publicate la aceeaşi editură), e ca la un joc de cald-rece… Ei, şi în dezordinea aia absolută, l-am găsit pe Philip Roth, cu al său Animal pe moarte.

Ce mai citisem eu de Philip Roth? A trebuit să fac un efort de concentrare ca să-mi aduc aminte de Sânul, o carte mică (la propriu şi îndrăznesc să spun că şi la figurat), o palidă reinventare a metamorfozei kafkiene. Adică, în romanul acela al lui Roth, personajul principal nu se transformă într-un gândac, ci într-un… sân, of course. Mă rog, ciudat, ciudat. Şi nici măcar nu era o satiră! Animal pe moarte e un roman mai serios, foarte bine scris, după umila mea părere (deşi unele pasaje mi s-a părut prost traduse, îmi venea greu să cred că autorul scrisese aşa), însă cu o temă care deja pare banală: legătura amoroasă între un profesor ajuns la bătrâneţe (60-70 de ani) şi o studentă cubaneză, Consuela. N-am crezut că acest laitmotiv al literaturii de oricând şi oriunde mai poate fi surprinzător. Şi totuşi, a fost. A fost o reală plăcere să citesc cartea asta, în vreo 2 ore şi-un pic, că trebuia să-mi fac un ceai pentru calmarea gâtlejului… Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu suferă de metaforizare excesivă, dar nici nu cade în trivial (deşi imaginea bătrânului care linge sângele menstrual al iubitei lui e cam hardcore pentru mine). Autorul menţine în permanenţă un balans între confesiunea abruptă şi misterul izvorât din pudoare. Detaliile care par scabroase au menirea doar de a face istorisirea veridică. Că, până la urmă, cred şi eu că în pragul andropauzei nu mai trebuie să ai ruşine deloc. Bate fierul până-i cald, nu?

Eroina (un fel de lolită mai coaptă şi mai sigură pe propriul potenţial de seducţie) se îmbolnăveşte de cancer, la un moment dat, iar imaginea senzuală a unei femei rase în cap, care pozează pentru ultima oară unui amant în vârstă creează o atmosferă foarte intimă, unde sexualitatea şi proximitatea morţii fac un tablou răvăşitor. Finalul e oarecum deschis, dar, as usual, nu vi-l dezvălui.

Un plus e şi faptul că romanul e foarte viu, relatat la persoana întâi (profesorul), cu multe elemente de oralitate. Cam ca la Ion Creangă, da` fără pupăză.

(Philip Roth, Animal pe moarte, ed. Polirom, 2006)

Str. Revoluţiei nr.89

Nu pot spune prea multe lucruri despre volumul ăsta. Coincidenţa fericită face ca eu să fi terminat cartea aseară şi să scriu despre ea astăzi, de Ziua Naţională. N-am vrut să fie aşa. S-a nimerit.

“Str. Revoluţiei nr.89″ reprezintă un volum colectiv coordonat de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, cuprinzând 20 de povestioare/istorisiri/amintiri despre luna aceea de acum 20 de ani în care ne-a străbătut pentru prima oară după 50 de ani fiorul libertăţii. Dat fiind faptul că cele 20 de personalităţi sunt de calibre diferite, era evident că şi volumul va deveni inegal valoric. N-am înţeles modul de selectare a celor care urmau să scrie pentru această carte. Cum îi aduci laolaltă, fără să fii acuzat de frivolitate, pe Solomon Marcus cu Toni Grecu sau pe Magda Cârneci cu Ioan T. Morar? Per ansamblu, totuşi, cartea e agreabilă, deşi mă aşteptam la mai mult dramatism acolo unde era cazul (Magda Cârneci) şi la mult mai mult umor, acolo unde el se regăseşte în mod natural (Grecu, Morar). N-a fost să fie.

Nu spun, prin asta, că această evocare mutliplă a lui decembrie 89 m-a dezamăgit. Nici pomeneală. Cartea mi-a făcut plăcere, fără doar şi poate. Surpriza cea mai mare a fost că, pentru mine, cea mai frumoasă, tonică şi emoţionantă evocare a acelei perioade a fost cea a Cristinei Ţopescu, despre care habar n-aveam că poate să scrie atât de bine. Chapeau! Despre Ion Pop nici nu mai vorbesc, acolo sentimentul şi rigoarea academică se întrepătrund într-un mod atât de firesc, încât provoacă emoţie pură.

Dacă am vreun regret în ceea ce priveşte această carte, acela e faptul că Dan Lungu n-a scris nimic în ea. Mi-ar fi plăcut să pot citi despre Revoluţia din 1989 ţinându-mă de burtă de atâta râs… E drept, pot oricând să recitesc Sunt o babă comunistă!, iar efectul acesteia să estompeze orice fel de regret în legătură cu un volum la care, până la urmă, Dan Lungu n-a fost decât un biet coordonator…

(Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici (coord.), Str. Revoluţiei nr.89, ed. Polirom, 2009)

Marijuana?

E clar: am dezvoltat o obsesie pentru literatura feminină românescă. După Blandiana, Cârstean, Vlădăreanu, Adameşteanu, Vlada, Cassian, a urmat Angela Marinescu. Nu staţi deoparte. Cu siguranţă vor urma Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Magda Cârneci u.s.w.

Şi, de fapt, trebuie să recunosc că nu mă gândesc atât de sexist atunci când vine vorba despre literatură. Nu caut deloc să fiu politically correct, pentru că mi se pare o dobitocie să foloseşti un criteriu atât de pueril când faci aprecieri despre o formă a artei. Pe de altă parte, există cărţi către care sunt împins aparent fără voia mea. Simt, ştiu că trebuie să citesc autorul X sau cartea Y. Pur şi simplu ştii lucrurile ăstea.

Aşa mi s-a întâmplat cu Angela Marinescu. Cartea aceasta, Probleme personale, e cel mai recent volum de poezii al autoarei. L-am deschis cu foarte mare curiozitate, pentru că citisem numai chestii deştepte şi îndrăzneţe despre scriitoare. Volumul nu m-a dezamăgit, dar nici nu mi-a provocat cine ştie ce plăcere. Mi se pare că e construit… invers, adică părţile cele mai puternice şi mai expresive se găsesc la începutul cărţii, după care tonul devine plictisitor şi aproape monoton. Cartea cade, pierde din forţă pe parcursul fiecărei pagini. Cea mai tare poezie e Ultima seară, care deschide volumul. După ea, urmează o serie de reinventări ale aceloraşi imagini (sex, sânge, revoltă, starea de transă, francheţe deranjantă şi permanenta senzaţie de neadaptare, însă nu superioară, condescendentă, ci dureroasă, erodantă). Finalul (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri) e defetist într-un mod dezamăgitor pentru cititorul care se aştepta ca autoarea să dea cu toţi dracii de pereţi (asemenea mirosuri ce ţâşnesc din flori de mac ce abia se susţin / pe tulpini atât de fragile mă ţin, încă, în viaţă, / e drept, împotriva voinţei mele).

Există, oricum, diferenţe notabile între stilul Angelei Marinescu şi cel al douămiiştilor, pe care pare să-i fi anticipat. Angela Marinescu nu foloseşte niciodată imagini gratuite, a căror unică menire e să şocheze. Chiar dacă par scrise de o persoană care prizează diverse substanţe, Problemele personale aşează fiecare cuvânt la locul lui, creând un covor simetric, fără a-şi pierde din diversitate. Din punctul meu de vedere, cel puţin, e mult mai şocantă imaginea următoare: negrii şi săracii îşi dau mâna / se înlănţuie până devin homosexuali / acolo se sărută ei liberi direct pe sânge / singuri şi compromişi fizic (Cu ochii pe tine), decât Sunt o doamnă, ce pula mea, propoziţia celebră cu care se deschide Băgăul Ioanei Bradea…

În final, mă gândesc că dacă tot suntem în prag de alegeri, merită să ştiţi ce orientare politică are Angela Marinescu. Poate vă ajută la votul de duminica viitoare următoare afirmaţie: politic vorbind / sunt obsedată / sexual (Din punct de vedere politic). Şi nici măcar nu cred că e singura.

(Angela Marinescu, Probleme personale, ed. Cartea românească, 2009)

Buturuga mică

Asta e o carte de o zi. De fapt, de ce zic “o zi”, e o carte care se dă gata în maximum 2 ore. Atât mi-a trebuit ca să-mi dau seama că, din tot ce am citit scris de McEwan până acum (“Amsterdam”, “Grădina de ciment”, “Durabila iubire”), asta a fost cea mai tare.

Cu ce să încep… Nu ştiu. Ideea de bază e că romanul ăsta (care putea fi considerat, de fapt, chiar o simplă nuvelă) poate fi privit cu oleacă scepticism, mai ales datorită faptului că, astăzi, temerile protagoniştilor par prosteşti, to say the least… Doi tineri, un pasionat de istorie şi o violoncelistă, hotărâţi să-şi unească destinele într-un deceniu al începutului libertinajului sexual şi de alte genuri (anii 60 ai secolului trecut), au parte de acea primă noapte de dragoste (noaptea nunţii), amândoi fiind la fel de (ne)pregătiţi pentru lucrul ăsta. Adică, neiniţiaţi niciunul, fiecare cu spaimele şi ruşinea aferente. Nimic ciudat (să zicem…) până aici. Numai că acest prim eşec (că despre un eşec vorbim), constând într-o foarte precoce ejaculare, îi determină pe cei doi să-şi reevalueze atât de drastic întreaga relaţie, încât ajung la concluzia că nu se vor potrivi deloc, niciodată. Şi… cam atât.

Ştiu, ştiu, substraturile sunt mai adânci. Nu facem abstracţie de contextul social, moral, politic, de natură să schimbe fundamental relaţiile dintre oameni etc etc etc. Tinerii ăştia doi sunt doar modelele, tipologiile care trebuie să ne facă să-nţelegem că ceea ce se întâmplă pe lângă noi nu e chiar atât de nesemnificativ, inclusiv pentru cele mai intime aspecte ale vieţii cotidiene. Că altfel cum să-ţi explici că la debutul deceniului care a deschis toate şliţurile şi sutienele, Edward şi Florence ratează totul tocmai pentru că nu erau suficient de pregătiţi să înfrunte noua rânduire? Se deschidea o eră în care rateul sexual avea urmări mai dezastruoase pentru viaţa de cuplu decât, poate, mersul la curve. S-o fi schimbat ceva între timp? Guess not… 

Şi, acestea fiind zise, conchid că McEwan e unul din cei mai interesanţi autori contemporani. Am zis!

(Ian McEwan, Pe plaja Chesil, ed. Polirom, 2007)

În pat cu Miruna Vlada

Acuma, că tot v-am făcut curioşi cu titlul de mai sus, am să vă dezvălui marele secret: cartea asta, Pauza dintre vene, la fel ca restul cărţilor din colecţia de poezie a Cărţii româneşti, este însoţită de un cd audio ce conţine câteva dintre poemele volumului, în lectura autoarei. Pentru că vineri seara am fost prea obosit ca să mai am chef de citit, m-am cuibărit în pat, am tras draperiile, am stins lumina şi am dat play cd-ului cu pricina. În liniştea aceea, nu se auzea altceva decât vocea Mirunei Vlada, şoptindu-mi parcă la urechi tot felul de chestii…

…că despre chestii e vorba şi în volumul ăsta. Fireşte că, a doua zi de dimineaţă, am dat gata cartea dintr-o suflare, dar nu mi-am schimbat fundamental părerea. Per ansamblu, mi-a plăcut, deşi se înscrie aproape perfect în linia trasată de Svetlana Cârstean, Elenea Vlădăreanu ş.a.m.d. Spre deosebire de acestea două, în schimb, la Miruna Vlada n-am simţit deloc dorinţa de continuitate. Poemele ei nu se leagă unul de celălalt, nu formează un fluviu confesiv, ci mai degrabă mici oaze de răzvrătire. Fiecare pagină, deşi pare cusută în continuarea celei anterioare, e o ţesătură nouă, toată cartea constituindu-se într-o fugă de idei uneori obositoare, alteori surprinzătoare prin schimbarea registrului liric.

Au fost şi câteva imagini uşor clişeizate care mi-au zgâriat retina (“pari doar un ecou de mitralieră”, “noaptea îţi aud vocea de dragoste”), dar şi pasaje de o simplă şi discretă frumuseţe (“pe limba mea diavolul a scris un acatist”, “oamenii pe stradă sunt bandajaţi cu clipe”). Ce să mai, în cartea asta a Mirunei Vlada găseşti de toate: şi speranţă necesară, şi depresie utilă; şi pumnul ridicat către cer, şi ochii înfipţi în carnea pământului; şi feminitate disimulată, şi forţă virilă.

Adicătelea, mi-a plăcut.

(Miruna Vlada, Pauza dintre vene, ed. Cartea românească, 2007)

Pe dracu’!

Sper să nu par din cale-afară de deplasat dacă spun că m-am săturat de prefeţele bombastice ale celor care încearcă să promoveze o carte. Uneori reuşesc doar să mă amuze.

M-am apucat oarecum de literatura japoneză acum vreo 3 ani. Încercam, cică, să-mi lărgesc orizonturile, he he. I-am citit pe Murakami (Haruki, nu Ryu), Tanizaki, Kawabata. Mi s-a părut că toate cărţile lor seamănă oarecum: dezrădăcinare, lupta vechi-nou, pierderea identităţii, la la la. Aşa că mi-am zis să le mai dau o şansă: Kobo Abe.

Lucia Popa, cea care ne spune două-trei vorbe despre carte, în pagina a doua, crede că romanul se referă, per ansamblu, la absurditatea condiţiei umane. Mie nu mi s-a părut, dar who am I to judge? E oleacă ciudat să crezi că toate romanele care au ceva kafkian în ele (deşi şi epitetul ăsta e supraevaluat) se referă la chestii adânci, impenetrabile, inextricabile şi alţi draci-laci. Din punctul meu de vedere, aria de cuprindere metaforică a romanului se circumscrie perfect greutăţii de a construi o relaţie durabilă între doi oameni, atunci când cel puţin unul dintre ei nu-şi doreşte acest lucru. Că doar de aceea cartea se cheamă Femeia nisipurilor, şi nu Lumea nisipurilor. Punct. Faptul că personajul principal este ţinut captiv într-o colibă ameninţată mereu să se prăbuşească sub greutatea perfidă a nisipului venit de nicăieri şi de pretutindeni nu cred că vorbeşte despre imposibilitatea de adaptare la lumea înconjurătoare, ci despre neputinţa de a putea coexista cu femeia cu care împarţi, forţat, habitatul. De unde extrapolarea asta? Mă rog, e doar un punct de vedere.

În rest, n-am ce comenta. Romanul e citibil, agreabil, metaforic în limite negreţoase şi uşurel fără a fi facil, totuşi. Numai că, încă o dată, mă enervează când încercăm să dăm unui lucru aparent banal conotaţii prăpăstioase. E ca şi cum, citind Capra cu trei iezi, am ajunge la concluzia că scena în care capra îl ademeneşte pe lup şi-l ucide arzându-l ne vorbeşte despre metodele de luptă şi strategiile de decimare a adversarilor politici în secolele trecute.

(Kobo Abe, Femeia nisipurilor, colecţiile Cotidianul, ed. Univers, 2007)

Shopping 2

 

Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici (coord.), Str. Revoluţiei nr.89, ed. Polirom, 2009.

 

 

 

 

 

 

Angela Marinescu, Probleme personale, ed. Cartea Românească, 2009.

 

 

 

I’m so excited, and I just can’t hide it…

Turnul Babel

Kurt Vonnegut este, pentru mine, unul dintre acei autori pe care i-am auzit lăudaţi pe toate gardurile, de către oameni în al căror gust literar aveam o oarecare încredere. Acum ceva vreme am citit “Bufoniada” (apărută tot la Humanitas) şi nu mi-a provocat niciun fel de reacţie. Dar pentru că nu mă dau bătut atât de uşor, mi-am zis să-i acord acestui om o nouă şansă. Aşa am pus mâna (şi ochii) pe această colecţie de povestiri numită, foarte sugestiv, “Bun venit printre maimuţe”.

Se pare că atunci când nu sunt un fan absolut al unui autor, îmi prieşte să-i citesc (dacă are aşa ceva) proza scurtă. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Heinrich Boll… Revenind la Vonnegut, trebuie să spun că povestirile lui au nu doar o inteligenţă ascunsă sub masca ironiei, ci şi o doză consistentă de “miştouri”. Nimic nu este întâmplător în istorioarele lui Vonnegut. Poveţele lui îmbracă diverse forme: fie mici poveşti semi-sf  (“Chestiunea Eufio”), fie întâmplări anodine, menite să surprindă latura psihologică a chestiunii. Din punctul meu de vedere, cea mai reuşită povestire este “Încă o casă maiestuoasă”, chiar dacă fanii lui Kurt Vonnegut vor recunoaşte că aceasta este una din cele mai ne-vonnegut-iene izbânzi ale scriitorului. N-am s-o povestesc aici, pentru că-mi lipseşte, evident, talentul său şi modul extraordinar prin care reuşeşte să transforme o întâmplare banală într-o pildă emoţionantă.

Cred că, până la urmă, rostul lui Kurt Vonnegut (chiar dacă neasumat)  a fost acela de a-ţi oferi câteva ore de entertainment literar de primă mână (nimic de reproşat stilului, recunosc), dar să te şi lase, la sfârşitul parcurgerii rândurilor, cu impresia acută că te-ai uitat, în aceste 350 de pagini, într-o oglindă cât se poate de fidelă. Vonnegut scrie despre noi. Cu umor, cu patos, cu înţelegere, cu duioşie. O face într-un fel nederanjant, dar util. Fiecare poveste a lui Vonnegut ascunde o pildă. Detectabilă sau nu, depinde de starea în care te afli.

Aşa că turnul Babel există. Întrebaţi-l numai pe Kurt. Iar dacă, în loc de răspuns, o să vă facă cu ochiul, simţiţi-vă privilegiaţi. Pe bune!

(Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe, ed. Humanitas, 2008).

*reading in progress: Saul Bellow, Iarna decanului; Piotr Wierzbicki, Structura minciunii.

Testamentul unui aristocrat rural

Dacă tot am recitit, acum câteva zile, “Apărarea lui Galilei”, m-am gândit ca sâmbăta ce tocmai a trecut să mi-o umplu cu recitirea “Deşertului pentru totdeauna”, tulburătoarea mărturisire a lui Octavian Paler.

Cartea, apărută în 2001, este croită pe acelaşi model ca alte cărţi ale scriitorului (cum ar fi, de pildă, “Autoportret într-o oglindă spartă”). Construită pe bucăţi, confesiunea capătă acurateţe, pentru că dă senzaţia unei rememorări fără cenzuri anterioare. Autorul ne povesteşte, cu egală emoţie, despre Lisa, despre venirea la Bucureşti (moment în care s-a simţit ca un sălbatic ciudat printre burghezii de la Liceul “Spiru Haret”), despre relaţia cu tatăl său (pe care l-a venerat în tăcere) şi cu mama sa (o femeie simplă, care în toată viaţa ei n-a citit alte cărţi decât Biblia şi o culegere de rugăciuni), despre singurătate şi cochetarea cu ideea sinuciderii, despre boala care l-am împins către scrierea acestei cărţi, despre vară şi senzaţiile pe care i le provoacă, despre obsesia deşertului, a nisipului şi a mării, despre “unchiul George” (graţie căruia a obţinut statutul de bursier al liceului), despre cufundarea în lectură ca refugiu.

Ediţia aceasta a Poliromului se deschide cu un cuvânt înainte al lui Dan C. Mihăilescu. Lui îi aparţine sintagma “aristocraţie rurală”, cu referire directă la Octavian Paler. Sunt de acord cu D.C.M. atunci când afirmă că Paler îşi priveşte defectele doar aparent într-un mod demascator. De fapt, scriitorul cere îngăduinţă, folosindu-şi cusururile nu pentru a-şi face un proces de conştiinţă, ci pentru a-şi justifica neputinţele şi ezitările. Altfel spus, există o anume cochetărie în felul în care Octavian Paler face un inventar al minusurilor care-i grevează personalitatea. Le priveşte cu duioşie, mai degrabă decât cu resentiment. Ajunge chiar, la sfârşitul vieţii, să le considere indispensabile traseului pe care l-a parcurs şi în legătură cu care nu e sigur nici acum dacă se constituie într-o biografie sau într-un destin.

O carte remarcabilă, scrisă într-un moment în care conştientizarea inutilităţilor de peste timp reprezintă singurul exerciţiu bărbătesc şi motivant în faţa inevitabilului. Probabil mă voi întoarce la ea, redescoperind-o mereu alta, mereu proaspătă.

(Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, ed. Polirom, 2009)

*reading in progress: Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe

What to read on rainy days / recomandări

Continuu să recomand cartea asta tuturor celor care mai cred în the freshness of poetry. Deşi a apărut în 2005, mă reîntorc cu plăcere la ea ori de câte ori mi se face dor de puţină agresivitate disperată, amestecată cu un fenomenal simţ al autenticului.

(Elena Vlădăreanu, Europa. Zece cântece funerare, ed. Cartea românească, 2005)

Un excepţional roman de aventuri (să zicem…), care vă va purta cam prin toată lumea, puţin câte puţin. Nimic nu-i scapă autorului: suspans, dramă, dragoste, mici isterii feminine şi the beauty of chase… Totul în stilul inconfundabil al lui Llosa (one of my top favourites ever). A se citi pe nerăsuflate!  

(Mario Vargas  Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite, ed. Humanitas, 2007)

Azi sunt generos. De aceea vă recomand un regal al prozei scurte (eseuri, mai degrabă). Trebuie să mărturisesc că Ana Blandiana este, pentru mine, una din marile revelaţii ale literaturii române, pentru că eu, ca mulţi alţii probabil, eram captivul unor clişee stupide, pe care mi-e şi jenă să le amintesc. Asta până când am început să-i citesc cărţile şi să rămân, pur şi simplu, fascinat. Ăsta e cuvântul.

(Ana  Blandiana, Spaima de literatură, ed. Humanitas, 2006)

Un autor excepţional, care nu mai are nevoie de alte comentarii. O altă carte utopică, sumbră, dar şi funny într-un mod cu totul neaşteptat. O meditaţie senină despre moarte şi, mai ales, despre rostul ei.

(Jose Saramago, Intermitenţele morţii, ed. Polirom, 2008 – coperta reprezintă ediţia din 2008, eu o am pe cea din 2005, dacă nu mă înşel)